Cum te vei simți când, într‑o bună zi, cititorul tău te va citi nu doar cu fidelitate, ci și atent, iar încrederea lui în verbul tău se va cutremura? Și îl vor ademeni, mai convingător decât religia ta, alte zeități poetice. Cum îl vei reconverti, dacă îl vei pierde, pentru moment? Supărarea ta pe un biet critic care nu te‑a observat sau care ți‑a semnalat niște derapaje e un fleac pe lângă tragedia de a‑ți pierde cititorul. Cui să mai scrii după asta? Așa că apleacă‑ți urechea la ceea ce‑ți spune criticul, chiar dacă îți deranjează confortul. Confortul autosuficienței.
Există un punct de vedere cu care ne‑a obișnuit opinia unui public destul de larg, circumscris literaturii: criticii ar fi demolatorii, care caută nod în papură. Îi accepți necondiționat (nici nu te interesează calificarea lor profesională!) doar atunci când ei sunt un fel de departament de vânzări/ serviciu de marketing, care îți promovează opera. În celelalte cazuri, ei te enervează. Ei denigrează și compromit literatura.
Deprinși cu scriitorii‑monumente (clasici sau contemporani), orice rezervă, fie și argumentată, față de un text e citită ca un atentat criminal, menit să arunce în aer statuia idolului. Cazul cel mai cunoscut este discuția, nerăcorită nici până azi, din „Dilema”, privind o relectură, din alte unghiuri decât cele cunoscute, a operei (și personalității) lui Eminescu. Surprinzător însă, polemica provocată de blestematele articole din „Dilema” nu a știrbit deloc postamentul statuii poetului, iar interesul pentru opera acestuia, dimpotrivă, a crescut. Mai întâi, lumea chiar a fost curioasă să le recitească pe cele știute, apoi să citească și altceva din poetul național decât duzina de texte „canonice”, rodate, până la refuz, de școală (după școală, cine mai citește, în afară de cei care scriu?). Or, clasicii nu sunt cei care au întotdeauna dreptate (literară și artistică), odată și pentru totdeauna, ci acei care provoacă relecturi și reinterpretări, în contexte diferite.
Dar cazul Eminescu este unul extrem; discuțiile „demolatoare” (provocate de lecturile critice) îi ating pe toți scriitorii. Au fost aici o spun fără ghilimele – deconstruite multe texte cândva sacre și demontate multe statui ale literaților din epoca „socialismului dezvoltat”. Și dacă azi lumea s‑a mai obișnuit, nu a fost tot așa la începutul relecturii critice. În schimb, azi, publicul din jurul cetății, vădit strâmtorată de timp, a literaturii sacre nu mai acceptă să‑i fie atinși idolii (din trecut și din prezent), puțini, câți au mai rămas. Mai ales, e interzis să te atingi de simboluri, de textele care au devenit populare, au devenit cântece, au devenit imnuri!
Îmi amintesc câtă nedumerire și câtă revoltă provocase un pamflet al lui Aureliu Busuioc (poet și prozator, dar cu un acut simț al valorii), care se legase de o nelipsită piesă a folkiștilor de ieri, de azi și de mâine: Galbenă gutuie. Citez: „Un poet masiv, din cei nerecomandați anticomuniștilor, îmbunătățește o colindă populară cu următoarele: «Mi‑a pus mama o gutuie/ La fereastra dinspre drum/ Și o văd cum luminează,/ N‑am puterea s‑o consum…». În cazul de față, mă interesează mai puțin cine nu poate fi consumat: gutuia sau mama? Nu mă miră nici prezența unui neologism într‑o colindă, în care, dacă se consumă ceva, apoi se mănâncă totuși. Mă tem de altceva: de clipa când una din adulatoarele poetului masiv își va întreba copilul: „– Ionel, nu vrei să consumi un măr? La care, nădăjduiesc, micul vorbitor de limba română va răspude cu un surâs ironic: – Nu, mami, prefer să mănânc o iahnie de fasole. Cu ciolan…”
Vă dați seama că Busuioc atenta la cele sfinte. Dar nu poți să nu‑i dai dreptate. Chiar dacă admirai acest colind, mai ales în interpretarea Mariei Mocanu. Apropo de interpreți. Mie îmi place foarte mult Vali Boghean. Omul‑orchestră, îmbinând studiul academic al folclorului autentic cu interpretarea modernă, foarte personală, inconfundabilă. Atunci când interpretează tânguirea Lume, lume, soro lume!…, alege un registru grav, răvășitor, potrivit acestei doine‑elegii, eu îl înțeleg (altfel, ar fi trebuit să‑l imite pe Dumitru Caraciobanu) și‑l aplaud. Dar nu îl mai cred atunci când el alege același (sic!) registru răvă‑ șitor pentru lejera romanță‑colindă a lui Păunescu. Nu îl cred și gata, faceți ce vreți cu mine!
De altfel, tot Busuioc a rostit verdictul cel mai dureros pentru un scriitor: să ajungi să nu fii citit (și comentat) de critici este drama adevărată: asta înseamnă că în opera ta nu există nimic demn de atenția cititorului serios. Epigrama lui Busuioc sună așa:
Volumul lui
se trece sub tăcere De unde nu‑i
Nici Dumnezeu nu cere.
… Dar prea devreme am ajuns la contemporani. Voiam, de fapt, să încep cu monștrii sacri, cu sântele firi vizionare… Dar îi lăsăm în pace… până data viitoare. Deocamdată, mai consumați (și) critică. Ea ajută la eliminarea toxinelor care pătrund inerte și nedigerate în organismul fraged al poeziei, mai ales cel slăbit de subnutriție intelectuală.
