Vasile Gribincea: „Părinților mei le‑am scris prima dedicație”
Te‑ai născut pe 7 iulie 1997, într‑o zi de luni. Care este prima imagine/ primul contact cu lumea pe care memoria ta a păstrat‑o?
Este o amintire care pornește direct și intim de la faptul că am deschis ochii.
Mă emoționează împrejurarea că anume așa începe acest dialog: făcând un pas înainte – …înainte de interviu –, răspunsul poate continua (fără a ajunge la dezvăluirea propriu‑zisă) chiar cu a șaptea notă de subsol din Coerența labirintică. Volum Alternativ/Continuu.
Întrebarea m‑a făcut să mă gândesc și la Dante Alighieri, a cărui Vita nuova se deschide cu o privire – nedusă (ori doar neîmpărtășită) până la capăt – spre începuturile cărții memoriei. Cum ar fi o antologie cu texte despre cele dintâi amintiri ale celor care scriu? Câți oameni ar accepta chemarea la o asemenea confesiune?
Ai avut privilegiul să te naști într‑o familie de intelectuali, care ți‑au inspirat dragostea pentru lectură. Exista o tradiție a lecturii? Existau dezbateri după lectură? Descrie‑mi un pic atmosfera din familia ta.
Cred că privilegiu este un cuvânt potrivit în acest context. Am crescut într‑o casă în care cărțile au avut – și au – un loc important. Mi s‑a citit din copilărie. Tot din copilărie am rămas cu bucuria momentelor în care ne intră cărți în casă. Părinții ne‑au învățat – prin puterea exemplului – și această lecție: cărțile, lectura merită să fie în rândul priorităților. Părinții mei, sora mea și cu mine mergând împreună la bibliotecă sau la librărie: o amintire – cu nenumărate repetiții și diferențe – de o, împrumutând expresia lui Vasile Romanciuc, trainică frumusețe. Vorbim firesc și despre ce mai citim. Sora mea, bunăoară, ne tot prilejuiește descoperiri valoroase.
N‑am să uit nici puterea de atracție a bibliotecilor bunicilor. Acea prezență a cărților în casele lor a însemnat un efort, o alegere, un mesaj pe care îl găsesc tot mai grăitor.
Ani buni, bunica mea maternă a stat la noi. A trăit bucuria – și chiar necesitatea – lecturii. Mă emoționează – dau doar un exemplu – felul în care a citit și discutam dialogul dintre Gellu Naum și Sanda Roșescu, Despre interior‑exterior.
Vorbești cu admirație despre profesorii tăi de la Facultatea de Litere. Mircea Cărtărescu, Simona Popescu… Prin ce te‑au marcat? De ce îi prețuiești?
Îi prețuiesc pentru valoarea lor. Sunt autori pe care îi citesc din adolescență cu fervoare și cu încredere. Manualul de română pe care l‑am avut în clasa a noua conține fragmente din Gemenii și din Exuvii. Posibilitatea de a le fi student lui Mircea Cărtărescu și Simonei Popescu m‑a motivat mult în alegerea facultății.
Simona Popescu mi‑a coordonat – cu emoționantă generozitate, încurajându‑mi inteligent libertatea – lucrarea de licență și disertația de master. După anul II de facultate, când i‑am fost student prima dată, Simona Popescu m‑a invitat să citesc la Festivalul „Gellu Naum”: a fost prima mea lectură publică de poezie în România. De atunci, din vara lui 2018, perspectiva debutului cu o carte de poezie a devenit prioritară pentru mine. Simona Popescu a binevoit, alături de Radu Vancu și de Emilian Galaicu‑Păun, să‑mi fie alături la lansarea primei mele cărți la București, la Bookfest, pe 27 mai 2023.
În anul III de facultate, mergeam și la cursul de literatură română postbelică al lui Mircea Cărtărescu (eram în cealaltă serie, unde Ion Bogdan Lefter ținea cursul respectiv). În anul I de master, Mircea Cărtărescu ne‑a predat cursul despre Vârstele poeziei românești, de la Eminescu până în contemporaneitate. Acel curs chiar mi‑a îmbogățit felul de a citi poezia, de a o gândi și de a o simți, de la nivelul detaliilor la cel al unor contextalizări mai cuprinzătoare.
Ceea ce am spus aici ține doar de o parte a modurilor – profunde – în care m‑au marcat Simona Popescu și Mircea Cărtărescu. Sunt oameni ale căror nume apar firesc în volumul meu de debut. Sunt oameni de la care chiar am învățat și mă bucur s‑o pot face în continuare.
Spuneai într‑un interviu că „o carte bună este cea care reușește atât să schimbe ceva în tine, cât și să te ajute să devii mai mult tu însuți”. Vorbește‑mi despre cele mai importante cărți din viața ta. Cum ai ajuns la ele? În ce mod acestea te‑au schimbat?
Frumos ar fi, cred, să reluăm peste mulți ani discuția despre cele mai importante cărți. Acum, un asemenea bilanț (incomplet) mi s‑ar părea copleșitor în spațiul acestui interviu.
O bună parte a cărților pe care le consider până acum esențiale se regăsesc – direct ori discret – în prima mea carte.
(Încerc să‑mi amintesc interviul menționat în această întrebare.) Faptul că devii tot mai mult cine ești e în sine o schimbare, efectul unor schimbări și cauza altora. Oricât de importante, schimbările provocate de cărți pot, cred, să fie doar conforme cu noi înșine. Ele au nevoie de o disponibilitate preliminară – care poate fi subliminală chiar și pentru noi –, de latențe în stare să se articuleze, de resurse fine pe care nu cred că le pot înlocui, dar pe care le pot ajuta să ajungă de neînlocuit.
Din punctul meu de vedere, cărțile importante reușesc să extindă perspectivele și să le concentreze. Ar putea părea un paradox, dar fiecare efect îl intensifică pe celălalt.
Cărțile importante sunt cele pe care le închid pentru a le redeschide. Sunt cărți care se deschid – și mă deschid – spre alte cărți, dar și spre viața de dincoace – ori dincolo – de cărți.
Lectura este o experiență care îmi îmbogățește percepția asupra celorlalte experiențe, dar și asupra lecturii înseși.
Revenind la căile noastre spre cărți și ale cărților spre noi, aș evoca aici doar o întâlnire de acum aproape șapte ani, care mă emoționează și azi. Într‑o sâmbătă seara de noiembrie, proaspăt student la București, am făcut pe jos un drum pentru care mă gândeam să iau metroul. La un moment dat, am văzut o lumină caldă și tulburătoare în ochii unei femei cu doi copii. Și multe cărți în jur. Așa am ajuns la Structura liricii moderne de Hugo Friedrich.
Recent ai debutat cu volumul de poezie Coerența labirintică, apărut la Editura Cartier. Au fost zile intense de întâlniri cu cititorii, de Zilele Literaturii Române la Chișinău, la Librăria din Centru, la Muzeul Național al Literaturii Române. Ce sentimente ai trăit?
Am simțit în primul rând recunoștință pentru că această carte a apărut când a apărut, așa cum am conceput‑o. Am simțit – e un sentiment pe care l‑am avut, de la un punct, din ce în ce mai limpede în procesul de lucru – că, de fapt, cartea e o ființă cu o viață proprie, dezvoltându‑se organic, determinând construcția pe care m‑am ambiționat – cu pietate – s‑o elaborez. Momentul în care am ținut‑o prima dată rămâne o întâlnire incomparabilă. Părinților mei le‑am scris prima dedicație.
Faptul că Zilele Literaturii Române la Chișinău au ajuns la a șaptea ediție – și calitatea programului acestui festival – reprezintă o performanță în actualitatea noastră culturală. Întâlnirile de atunci au ecouri vii, cărora le‑au urmat – și le vor mai urma – revederi importante.
În ceea ce mă privește, o continuare semnificativă reprezintă lansarea de carte găzduită de Librăria din Centru pe 6 iulie 2023. Discursul lui Vasile Romanciuc, al Ninei Corcinschi, al Luciei Țurcanu, al lui Emilian Galaicu‑Păun – și nu doar acestea – au dat serii respective intensitatea unei sărbători.
Din postfața cărții aflăm că editorul ți‑a cerut manuscrisul. Este o legătură deosebită între tine și Emilian Galaicu‑Păun. Cum v‑ați cunoscut și care sunt lucrurile care vă leagă? Ți‑a dat vreodată sfaturi? Care anume?
Ceea ce mă leagă de Emilian Galaicu‑Păun se poate regăsi în planul lucrurilor cu adevărat importante (sintagmă aleasă și grație prezenței sale în titlul unei cărți de Al. Paleologu, la care am tot revenit din vara lui 2014). Aveam – din lecturi – o imagine palpitantă asupra personalității lui Emilian Galaicu‑Păun atunci când ne‑am cunoscut personal, în aprilie 2014, cu ocazia primei olimpiade republicane de limba română la care am participat (și am luat locul I). Spre finele aceluiași an, mi‑a împrumutat – din proprie inițiativă – o carte care a contat pentru mine – pentru noi – cum nu multe au avut până acum darul de‑a o face. Atunci când i‑am returnat‑o, mă aștepta altă carte – în dar. Și era abia începutul. În ceea ce ne privește, aici doar întredeschid o ușă (după cum o face și poemul pe care am ales să i‑l dedic). Emilian Galaicu‑Păun a urmărit creșterea primei mele cărți cu o generozitate răbdătoare, mi‑a hrănit încrederea în acest proiect și i‑a susținut limpede șansa de a fi așa cum este. Pentru mine, legătura cu Emilian Galaicu‑Păun s‑a dovedit – în crescendo – o lecție despre ce înseamnă să‑ți pese.
Am putea numi Coerența labirintică o carte a lecturilor tale. Faci referință la mai multe cărți și autori. Îmi aduce aminte de stilul metaromanului Biblioteca de Mircea V. Ciobanu. Ce așteptări ai de la cititori?
Sper ca această carte să facă bine – într‑un fel sau altul – cât mai multor oameni.
Lecturile hrănesc firesc ființa cărții. La fel, lucrările muzicale, pe care m‑aș bucura să le asculte – sau să le reasculte – cititoarele și cititorii.
Sper ca acestui volum să i se ofere timp și atenție, inclusiv dincolo de zona memoriei culturale, pe care o valorizează și, nădăjduiesc, o valorifică.
Idealul Coerenței labirintice este să fie recitită. E una dintre mizele sistemului Alternativ/Continuu.
Mărturisesc, Șerban Axinte mi‑a întrecut așteptările în Observation Point (of view), primul articol despre Coerența labirintică. Volum Alternativ/Continuu – în paralel cu transcender, debutul poetic al lui Bogdan‑Alexandru Petcu (v. „Dilema veche”, nr. 1005, 13‑19 iulie 2023).
Sper să mai întâlnesc – pe unii i‑am întâlnit deja – oameni care îmbogățesc perspectivele asupra cărții.
„Trăiesc atent” era titlul unui interviu la care ai participat. Volumul tău de debut este un omagiu trăirii atente. Ce înseamnă, cu alte cuvinte, trăirea atentă? Este un motto de care te ghidezi?
Într‑adevăr, am spus nu o dată – inclusiv în scris – că prima mea carte este un omagiu trăirii atente. Trăirea atentă e pentru mine o prioritate mult anterioară interviului respectiv și debutului în volum. Din adolescență, jurnalul este un cadru predilect – dar, firește, nu exclusiv – al ei. Ce înseamnă, altfel spus, trăirea atentă? Ea, pur și simplu, este. Un fel de a fi, fără a fi doar unul. Trăirea atentă e o sursă – și o urmare – a încrederii în ordinea profundă a vieții. O șansă care merită, dincolo de încercarea de a spune în ce măsură ți‑e dată și în ce măsură (ți‑) o poți da. E o experiență continuă, din care – și despre care – învăț și sper să pot învăța cât mai bine, cât mai mult.
Dincolo de faptul că poate fi o lentilă pentru lectura fiecărui poem – și un câmp de rezonanță (articulat treptat) pentru ansamblul atât de divers –, Coerența labirintică sugerează și o anumită
– fie îngăduită formularea – perspectivă asupra existenței. E și un corelativ
– omagial – pentru suprarealista (dar nu doar) poezie ca mod de viață.
Structura în trei straturi principale (I‑IV; 1; A) din Coerența labirintică. Volum Alternativ/Continuu este și un omagiu pentru Gruppen, o lucrare compusă de Karlheinz Stockhausen pentru trei orchestre; un omagiu pentru anvergura care animă – și pe care o animă – un atare act de creație. Stockhausen a trăit 79 de ani și numele lui apare o singură dată în prima mea carte, la pagina 79. Nu am premeditat – și, admit acum, nu aș fi premeditat – acest detaliu; l‑am observat abia după ce a fost publicat volumul. Am dat aici anume acest exemplu și datorită cuvântului omagiu din întrebarea ta, din dorința de a omagia acordul poetic al faptelor.
Ce părere ai despre cenaclurile și atelierele de scriere creativă din România? Reușesc acestea să intereseze tinerii în vreun fel? Ai participat la vreunul dintre ele?
Interesul tinerilor în acest sens e reflectat chiar de prezența lor în cadrul cenaclurilor și al atelierelor de scriere creatoare.
Cursurile de Creative Writing din facultate ale Simonei Popescu – uneori, și cu participarea altor scriitori – au însemnat – și rămân – o experiență specială pentru mine.
În general, calitatea atelierelor de scriere creatoare depinde de cine le ține și de cine participă la ele. Cred că aceste ateliere pot să catalizeze anumite clarificări și evoluții, dar nu pot – și, în mod normal, nu ar avea de ce să‑și propună – să înlocuiască experiența personală a lecturii și a scrisului. O privire spre tradiția universitară a programelor de Creative Writing – în evoluția și în actualitatea acestora, în special în spațiul anglofon – e în măsură să contrabalanseze prejudecăți diminuante în legătură cu acest domeniu. Totuși, munca autorului cu el însuși rămâne determinantă, după cum talentul este vital.
Am scris (și) despre fenomenul Creative Writing în Lecția liberă a lui Andrei Codrescu și Formarea autorilor în concepția lui Alexandru Mușina, texte publicate în „Revista literară”.
Spuneai că îți place Bucureștiul pentru viața culturală intensă. Ce opțiuni oferă acesta pentru petrecerea timpului liber?
…Simt altfel sensul timpului liber de când mă aflu mai mult la București.
Opțiunile respective sunt de o diversitate proporțională (să lăsăm loc pentru o reprezentare dincolo de alternativa direct/invers proporțională) cu viața orașului, diversitate pe care merită s‑o explorați și pe care o explorez în continuare.
Dau acum doar un reper de geografie subiectivă: anticariatele, cu magnetismul lor aparte.
Actualmente lucrezi la Muzeul Național al Literaturii Române din București. Cum ai descrie, pe scurt, această experiență?
Munca la Muzeul Național al Literaturii Române înseamnă o experiență valoroasă.
(Chișinău‑București,iulie‑august2023)
