Serbam, acum câteva zile, aniversarea unei reviste literare, bun pretext pentru… a o trece în revistă. Or, de vreme ce o publicație literară nu e o afacere (ultima se autoreglează, piața impunându-i ajustările necesare, uneori dureroase), de vreme ce ea trăiește din proiecte culturale, niște lacune ar putea să-i scape din vedere. Oricât de exigenți jurații care îi decid soarta, aceștia nu sunt neapărat consumatorii direcți ai produsului cultural. Iar rutina și grijile – inclusiv cele legate de promovare – îți fură timpul și atenția necesară detectării carențelor, micilor cusururi sau scăderilor de tensiune intelectuală și artistică, inevitabile în cazul literaturii vii, consumate direct din oala producătorului, fără a mai trece testele capricioase ale rețelelor horeca, ca să nu mai vorbesc de nu știu care instituții literar-sanitare. Sinceri să fim, adesea, revistele propun consumatorului bucate improvizate. Adevărat, cam întotdeauna proaspete (rupte direct din grădina sau servite din oala producătorului), doar că, tot atât de frecvent, și semicrude. Textul pe care îl citiți nu e o excepție.
Apreciind revista omagiată pentru frumusețea textelor, unul dintre colaboratori tocmai asta a reproșat: prea frumos ornamentate estetic, prea îngrijite și înrămate artistic, produsele expuse transformă revista într-un soi de muzeu. Concluzia stă, pentru colegul nostru, la suprafață: lipsesc textele acut critice și lipsesc polemicile. Ambele ar putea înviora paleta, ar dinamiza viața literară. Aici ar fi trebuit să aplaud și să-mi exprim susținerea fără rezerve.
Cu critica e simplu. Cărțile impostorilor, care trebuie demolate prin observații directe, necruțătoare (astfel încât autorului să-i treacă pofta de a mai macula spațiul public – să scrie pentru albumele prietenilor, pentru familia care îl aplaudă, să nu atenteze la timpul nostru atât de prețios!), dacă aceste cărți există – dar ele există! –, pur și simplu, trebuie ignorate. E părerea mea. Și numai atunci când compania de promovare agresivă a imposturii devine periculoasă, creând confuzii axiologice în mediul spiritual mai puțin antrenat, numai atunci poate ar trebui să intervenim cu vreo replică (nu mai mult!), în rest, nu vă consumați cu cărțile diletanților. Nici măcar de dragul amuzamentului. Deși poate că unora le place această distracție.
Iar – pe contrasens, cum ar veni – textele care îl fascinează pe criticul de întâmpinare nu trebuie să supere pe alții. Vorbeam mai adineauri despre mirarea critică, despre revelația descoperirii, care nu poate fi omisă din textul critic. Poate că oponentul meu are dreptate și exegetul ar trebui să fie mai atent la unele inconsecvențe sau la unele nuanțe privind pasajele mai puțin elaborate. Dar și aici e dreptul lectorului să aleagă: ce va pune în evidență și ce va ignora, mai ales dacă imperfecțiunile nu afectează calitatea sau, eventual, sunt parte a strategiei scripturale (creând senzația de improvizație, de observație fixată fugar, din zborul imaginii). În fine, trebuie să mărturisesc din experiența proprie (din cucuiele proprii!), că micile observații făcute autorilor îi supără pe aceștia mai mult decât o critică demolatoare.
Pe de altă parte, dacă aș fi solicitat să dau un sfat criticilor, le-aș da… două. Unul e să nu participe la exercițiile de promovare a cărților: aici te angajezi în serviciul de marketing, care are strategii și scopuri absolut diferite de cele ale criticii. Al doilea sfat e să evite articolele omagiale. Aici obiectivul se dereglează de la sine, ocularul asudă de transpirație emoțională și lumea nu mai poate miza pe optica critică. Șoptiți-i omagiatului cuvintele frumoaase în modul cel mai direct și mai discret posibil, nu le rostiți pentru public. Este o contradicție de termeni (pe lângă incompatibilitatea criticii cu iubirea): îi adresezi cuvinte de apreciere sărbătoritului, strigând să le audă, mai întâi, alții.
Cu polemica e și mai simplu. În principiu, votez pentru dezbaterile literare, suntem pe un teren al relativității: orice carte e o replică la cea anterioară. Dar am mari îndoieli în privința eficienței polemicilor în revistele literare. Primul risc ține de ritmul revistei: după o lună de la apariția temei, vine prima replică. Celelalte (polemica propriu-zisă) vor veni după încă o lună. Publicul va adormi cu biletele în mână. Al doilea risc e reacția (prea) imediată, de regulă pe rețele, de regulă violentă, demolatoare și dureroasă (în intenție). Când se vor așeza lucrurile și se va dovedi că s-a exagerat din toate părțile (și că subiectul nu merita atâtea cheltuieli de energie), sistemul va fi deja scurtcircuitat.
O polemică substanțială, pe principii, în căutarea unor convergențe (nu a unor pretexte de a desființa adversarul), este posibilă, dar cu respectarea, din oficiu, a unor reguli. Doar că aceasta riscă să devină prea academică, fără elemente de spectacol. În fine, e absolut posibilă o confruntare dinamică, necruțătoare (ca la luptele fără reguli), implicit spectaculoasă, atrăgând echipe de suporteri (care au dreptul să arunce în jucători ouă clocite sau grenade adevărate), doar că aceste polemici nu au alt efect decât distrugerea reciprocă, spre amuzamentul publicului. Și se potrivesc cel mai bine rețelelor de socializare, spectacolele online fiind preferatele vulgului.
Astfel încât, între Scilla criticismului spectaculos și Caribda polemicilor din care să sară scântei, aleg literatura, cu spectacolul ei discret, destinat fiecărui consumator. Un fel de cinematograf la domiciliu, departe de ochii curioși ai ultrașilor sângeroși.
P.S. Articolul meu, oricât de neutru și cuminte (chiar precaut) în intenție, este vulnerabil și… polemic: oricând poate să existe și o altă opinie.
