Volumul de poeme De piele ne va fi cel mai dor de Mihai Manole (Editura Tracus Arte, 2024) reprezintă debutul autorului, concretizat în urma câștigării concursului de poezie ,,Alexandru Mușina” din 2023. Pe coperta a patra apar câteva considerații deosebite scrise de Radu Vancu și Sorin Despot, care remarcă stilul duios și tandru, îmbinat armonios cu „oroarea”, ce fac din acest volum un mozaic de confesiuni și stări contrastive, prin care poetul plonjează într-un univers poetic amprentat de ubicuitatea existențialismului tenebros, care de fapt camuflează izbucnirile lucide ale sensibilității.
Subiectele regăsite pe parcursul celor trei părți sunt: moartea, societatea, relația părinți-copii și explorarea identității. Autorul reușește să transmită emoții într-un mod febril și percutant și își arogă perspectiva eului observator care înțelege și acceptă mecanismele lumii exterioare: „cînd s-a sfîrșit/ îmblînzirile de orice fel au fost interzise/ ca să nu mai facem iluzii &/ alte greșeli de care nu auzise/ pînă s-a decis că/ pietrele sînt doar pietre, ploaia e doar ploaie,/ iar nenorocirile doar ghinioane”.
Prima parte a volumului, numită partea supraviețuitoare, stă sub semnul unei expectanțe tragice a forței răului: „toată viața am așteptat să se întâmple ceva rău”. Această așteptare perpetuă, la limita dintre patologic și normal, dobândește un crescendo alert al sentimentului terorizant, care domină majoritatea poemelor din prima parte și pare să mistuie într-un mod acut eul: „așteptarea răului a continuat/ să crească & din crăpăturile ei creșteau tot felul de/ alte așteptări de rău fractalic până cînd/ pîinea-conopidă se hrănea din mine ca o tumoră”. Prezența răului în viața umană pare să penduleze dintr-un unghi negativ în unul pozitiv, Mihai Manole evidențiind faptul că răul poate fi un adjuvant pentru evoluția interioară: „îi vorbesc cancerului meu politicos/ nu îl numesc potențialul meu cancer/ îl tratez deja ca pe/ tot ce poate fi/ atent să respect/ potențialul de a-mi depăși/ așteptările & imaginația & marginile țesuturilor moi/ în care îi place să se înfigă bine”.
Pe lângă așteptare, sesizăm și prezența unei anumite pregătiri minuțioase și intuitive pentru „dezastre”, care pare să fie tratată la fel de firesc ca actele de zi cu zi, cu o normalitate ce poate părea șocantă: „mă pregătesc pentru dezastre/ ca la primul date/ cu haine bune & mari/ în care am ținut săpunurile-steroizi/ în stare să acopere/ frica și dezgustul”.
Elementele redundante fac parte din câmpul lexical al familiei, unde până și în acel univers care ar trebui să aducă liniște poetul este bântuit de temeri atroce. Însă aceste fapte confesionale se transformă în jocuri de cuvinte, care contribuie la codificarea sensului unor versuri, anulând astfel lejeritatea textuală și oferind posibilitatea mai multor feluri de interpretare: „în fiecare dimineață mă gândesc că poate/ tata nu s-a mai trezit/ dar azi gândul a tras ca un magnet/ toate cuțitele prin pernă/ apoi tăcerea mamei/ le-a pus cuminți la loc”.
În acest univers poetic, unde suferința pare că a fost cusută pe straturile epidermice, amintirea acționează ca un spațiu eliberator și compensatoriu, ce face ca realitatea stridentă să fie decuplată pentru puțin timp de prezent: „cînd vreau să îmi amintesc cum vor arăta zilele bune/ mă gândesc la ele/ colecțiile mele de promisiuni & speranțe/ de care nu mă ating ca să mă simt în siguranță”.
În a doua parte, intitulată partea rănită, sesizăm că frământările care formează nucleul multor poezii sunt cele legate de suferințele parentale, fiind analizate cu multă sensibilitate și claritate, scoțând la suprafață greutățile și, mai ales, fricile parentale: „utopia mea am fost eu devenindu-ți tată./ tu n-ai ajuns încă la vîrsta niciunei utopii/… utopia mea ai fost tu pînă la prima răceală”, dar este evidentă și ideea de sacrificiu ridicată la nivelul de realitate universală: „stăm așa ca/ două aripi spate-n spate aștepînd./ să crească între ceea ce au de dus/ (povestind despre cum firul de iarbă/ își distruge bobul-părinte pentru-a se duce-n sus)”.
În ultima parte, numită partea sănătoasă, natura biografistă a poemelor este augmentată de o bună știință a alegerii unor metafore inedite, care surprind năzuințele apuse ale eului: „mi-ar fi plăcut să fiu dresor de ierni/ într-un oraș fără probleme”. Moartea apare ca subiect central și în această parte, doar că vă- zută dintr-o altă perspectivă, comparativ-sociologică. Poetul este un fin observator și conștientizează lipsa de tragism și sobrietate, dar și schimbările generațiilor privind raportul societății cu ideea morții, care pare să capete în prezent implicații mercantile și pecuniare, în contrast cu respectul vizibil al predecesorilor: „cimitirul era la marginea pădurii. acolo începea/ orașul./ oamenii și-au ținut mereu cimitirul la periferie/ pentru a-și însoți lent morții pe drumul cel lung./ de-atunci din pădure a rămas un parc &/ cimitirul a ajuns centru & business de succes”.
Poemul care încheie acest volum pare să fie o sinteză a temelor abordate pe parcurs, autorul reiterând idei ce au dat valoare cărții: „mi-ar fi plăcut să fiu un procuror/ împătimit de mindfulness & chakre,/ imun la cancer & periferie./ mi-ar fi plăcut să fiu dresor de ierni/ într-un oraș fără probleme”.
Mihail Manole scrie cu aplomb despre cele mai întunecate cotloane sufletești, folosind un instrumentar lexical grav, care creează un efect surprinzător, evidențiind astfel o transparență spirituală în planul poetic. Stilul direct devoalează o bună abilitate de analiză a stărilor interioare, a faptelor sociale, cotidiene și a celor din mediul familial, realizând un ciclu de imagini și stări marcante care promit și alte creații poetice viitoare la fel de provocatoare.
