Adi Filimon scrie o poezie marcată în permanență de ideea de moarte. Această entitate funcționează ca un factor la care se raportează toate celelalte aspecte ale vieții. E determinantul absolut al tuturor acțiunilor/ trăirilor omenești. O astfel de temă predispune la clișee și reluări, la rescrieri sterile, dar, în cazul poetei de față, avem de‑a face cu o modalitate de intensificare a percepțiilor și a decelării într‑un mod insolit a aspectelor realului. Adi Filimon scrie o poezie dură, dar fără acele asperități ce conduc inevitabil la o anumită contondență a limbajului, și reușește să confere materialitate unui anumit spațiu psihic violent și apăsător. Violența asta – de multe ori – bemolizată intenționat se manifestă în două feluri. Ca posibilitate de înțelegere a lumii și ca modalitate de înțelegere a propriei persoane.
Poeta selectează din realitate doar acele aspecte ce rezonează cu acel univers interior ce riscă în permanență să se prăbușească, să se dizolve. Din acest motiv, există în poeziile sale situațiile existențiale limită. Acestea sunt explorate, adâncite și conduse spre ultimele lor consecințe. Totul pleacă de la convingerea sau constatarea că există un rău esențial ce nu poate fi anulat în niciun fel. Răul alimentează conflictul interior: „se frâng oasele unul câte unul/ își caută altă măduvă și altă carne/ în care să fie vii/eu ce să le mai ofer/ le‑am zis demult să se odihnească/ ce vor oasele mai mult și mai mult/ decât/ un strop de repaus/ sunt în război cu ele de când le‑am văzut părăsindu‑mă/ le‑am trimis departe în bugul oaselor/ să vină de‑acolo pe jos când se va sfârși războiul/ dintre mine și mine” (războiul dintre mine și mine). Pot fi citate multe alte paragrafe din Tratatul de nefericire (Editura Vinea, București, 2023), un titlu ce propune o anumită distanță față de conținutul cărții. Limita e ceva ce provoacă în permanență ființa să‑și depășească propriul confort de existență și de înțelegere a lumii.
Există și o componentă narativă a volumului. Aceasta obligă lirismul să se radicalizeze, să conducă spre o stare emoțională în continuă amplificare: „venise un soare din spatele norilor cât o portocală de mare/ eu și copilul ne‑am ascuns în fântână/ unde‑i răcoare și unde/ apa ține un braț deasupra noastră/ și noi ne veselim jucându‑ne/ cu bule de aer/ dau peste mama ce crește aici un copil alb ca varul/ din copil în copil îmi aduc aminte că am/ doi băieți pe unul l‑am crescut eu pe celălalt/ pământul și vântul/ copilul alb ca varul îmi vorbește șoptit/e trist că nu are propriul său chip/ și‑i spun că ce rost are/ când fratele/ are așa o fețișoară de înger c‑ar fi o blasfemie/ să copieze chipul lui dumnezeu” (domane domane do). Se poate observa cu ușurință că poeta trasează unele coordonate identitare prin intermediul relațiilor de sânge, acestea fiind problematice în aproape toate situațiile: „pielea fiului meu/ cade pe spătarul scaunului/ ninge până/ mă sufoc/ respirațiile se strâng în jurul gurii/ ca o bulă de gheață/ îmi strâng gândurile/ într‑un șervețel alb/ ceva din mine le scuipă afară/ ca pe sânge murdar” (slow motion). Aceste versuri sunt esențiale pentru întreaga carte, nu doar din rațiuni estetice, ci și pentru că fixează ideatic problematica întregului volum. Sângele e nu doar fluidul esențial al vieții, ci și o modalitate de conectare a ființelor la aceeași identitate. Perturbările care apar sunt de natură să tensioneze și să redimensioneze ființa. Din acest motiv e posibil ca răul să capete și o paradoxală frumusețe. Așa cum am sugerat și mai sus, răul are și porțiuni luminoase prin însăși natura lui. Nu știu însă cât de consolatoare e această lumină pentru o ființă încercată de destin în permanență. Există unele texte de o frumusețe la limită ce provine și dintr‑o manieră de construcție a poeziilor. Tonurile joase le întretaie pe cele înalte, după cum unele fraze dure (ca imagine) intră în contrast cu altele aproape ingenue.
Cum am putea rezolva acest paradox? Cum poate exista frumusețe în plin infern personal? Poezia poate fi o formă de consolare? Felul în care e construită această carte poate oferi un răspuns parțial și provizoriu. Se ajunge chiar la o pseudo‑definiție a fericirii: „fericirea ca stare de spirit/ e nebunia/ de‑a crede că tot ce naști/ e inexplicabil de bun/ fericirea e atunci când/ ești bolnav patologic de mulțumire/ când pe frânghia minții pășesc/ bete și curajoase tot felul/ de entități/ ce‑ți umplu capul cu minciuni frumoase/ despre tine/ în fine/ fericirea/ e un microb de care/ te molipsești uneori/ o boală vindecabilă/ da” (ce e fericirea).
Adi Filimon a dat o carte convingătoare despre frumusețea paradoxală a suferinței și despre lumina care există măcar la nivel potențial în întunericul cel mai profund. Poezia ei e cea a unui spațiu psihic distinct în care sunt dizolvate gesturi, trăiri, rememorări și proiecții dintre cele mai diverse. E poezia unui bine de dincolo de rău, pe care autoarea și‑l refuză totuși pentu a evita orice formă de autoiluzionare.
