După Clopotnița, în romanul Biserica albă, apărut în 1983, Ion Druță face o tentativă de a echilibra masculinul și femininul în imaginarul unui centru de rezistență națională. Romanul mai încearcă o dată să reînnoade firul continuității, dar deja din altă perspectivă. Simbolurile voiniciei istorice se împletesc cu imaginile credinței creștine și cele ale maternității ocrotitoare în parabola unui neam care, sub tăvălugurile istoriei, își păstrează cu o îndârjire eroică temeiurile existențiale.
Vitejia în luptă e întruchipată de Ioan, numit și Vânătorul de Munte, fost paznic al „capului lui Horia” sub drapelul răzvrătiților din Transilvania. Ecaterina, zisă și Ecaterina cea Mică, aluzie la „împărăția” domestică pe care o guvernează, e mamă a șase copii orfani, pe care îi crește și‑i povățuiește aidoma Sfintei Duminici din poveștile populare. Cel care reprezintă energia eroică, bărbăția neamului, Ioan, „coboară” în Ocolina, dar nu direct din iureșul bătăliilor, și nu ademenit, ca Horia din Clopotnița, de ispitirile erosului și ecourile istoriei. Fire deschisă, solară, ca om liber al munților, după eșecul răscoalei lui Horia, el ajunge la Mănăstirea Neamț poslușnic al starețului Paisie Velicicovschi. Din josul Moldovei, din Ocolina de lângă Soroca, la mănăstire, în căutarea unui preot „urcă” Ecaterina cea Mică, mamă a șase orfani și femeia care poartă grija bisericii părăsite din sat.
Astfel, Mănăstirea Neamț sau, mai exact, chilia starețului Paisie devine centrul simbolic de intersecție a energiei virile originare a neamului și a energiei sale feminine în formula sacră a maternității și dăruirii. Grija de orfani și grija de biserică fac parte, în inima Ecaterinei, dintr‑un sentiment unic de preocupare față de începuturile fundamentale ale Vieții și ale Credinței. În chilia starețului Paisie aceste surse subterane ale dăinuirii de neam se întâlnesc și se leagă în imaginarul unui nou început de continuitate, simbolizat de Biserica Albă. O biserică miracol în mijlocul unei istorii zbuciumate care îi face pe străini să se mire și să se minuneze de rezistența și voința de dăinuire a oamenilor de pe aceste meleaguri.
Biserica albă e ultima reprezentare concretă din arsenalul imaginarului arhaic al literaturii postbelice din Basarabia. Deja în 1967, odată cu moartea lui Onache Cărăbuș și ieșirea în prim‑plan a „omului nou”, Mircea Moraru, din partea a doua a Poverii bunătății noastre, spiritul locului anunța fracturi grave în ontologia ethosului național. Romanul Clopotnița adâncește această viziune. Vestigiul istoric păstrat în Căpriana din timpul lui Ștefan cel Mare, incendiat de directorul școlii Baltă, arde în indiferența colectivă a sătenilor. Istoria națională nu mai are puterea de iradiere vitală și de rezistență etică pe care a avut‑o la începutul anilor ’60. Tot mai pregnante devin suprapunerile pseudomorfozelor, dedublările și mutațiile regresive de conștiință, procesele sociale deviante, imaginile umane spectrale, proiecțiile mentale deformate, contrafacerile impuse cu violență, cu duplicitate, cu aroganță, insistent, dintr‑un centru de putere imperial peste o margine geografică nesigură, vulnerabilă, deznaționalizată și desacralizată. Un viol politic, social, antropologic general, surprins cu tot tragismul său de Ion Druță în imaginarul terifiant al piesei Cervus divinus.
În agitația unei comisii speciale, venită de la Centru să investigheze cazul alarmant al apariției prin coclaurile locului a unei specii rare de cerb, se întrevede parabola unei vânători reale. Dar a unei vânători de fantome, în care reale sunt doar panica și îngrijorările produse de presupusa apariție, în care Centrul și comisia trimisă pe teren văd un pericol existențial de stat. Cu atât mai mult că între ceea ce oamenii supuși interogatoriului știu ce ar putea să fie fantasma miraculoasă a unui Cervus divinus și imaginea mârțoagei cu clopoțel din fotografia prezentată de comisie drept probă pentru identificare este o discrepanță ireconciliabilă. Comisia vânează fantoma unei Moldove arhaice, dar oferă pentru recunoaștere imaginile unei Basarabii sovietice în ultimele ei convulsii. Fotografiile, scrie Ion Druță, surprind „crâmpeie din viața unei biete mârțoage”: „se opintește”, „cade”, „nu se mai poate scula”, „spinarea – cu urme de bici”. Autorul mai remarcă „tristețea ființei căreia nu‑i rămân decât pielea și oasele”, dar și „prăpastia stingerii răsfrântă într‑un ochi de cal”. Spectrele acestor imagini terifiante se pot depista, ca într‑un palimpsest, în toate cele din jur: reacții umane, scene de viață și reprezentări de habitat. Totul e cuprins de umbrele grele ale declinului, disoluției, închiderii oricăror perspective. Peste tot se identifică același imaginar al decăderii și distrugerii, același abis „al stingerii” din ochii mârțoagei cu clopoțel: o mănăstire transformată în școală pentru elevi cu capacități mintale reduse, oameni uitați la muncile lor istovitoare, degradante, pe câmp sau la cariera de piatră, un copil care se teme de rostirea cuvintelor, elevi cu handicap mintal jucându‑se bezmetici cu crucile de piatră de pe morminte, „ocupații” noi, deloc stranii în context, de „meșter la cultivarea legăturilor speciale” sau de „ziarist” profesând cu o nonșalanță cinică defăimarea Bibliei și ponosul consătenilor etc. O lume condamnată parcă, având deja și propria „bocitoare”, pe Odochia, care îi cântă, ca într‑un mit al surpării, predestinarea. Dar, ciudat, o lume cu o energie a dăinuirii hrănită din adâncuri arhetipale incontrolabile. Sunt forțe de care ea însăși nu este conștientă până la capăt, pe care nici nu le bănuiește. Doar intelectualul Țurcanu, directorul școlii, are o reacție rațională la dezastrele realității, explicându‑și speranța însănătoșirii elevului Rotaru cu argumente științifice. „Structura genetică, după cum se știe, e cea de‑a doua coloană vertebrală a noastră. Spre deosebire de prima, ea nu cade după o singură lovitură. Decăderea unei generații încă nu înseamnă prăbușirea unui neam, cu condiția ca neamul, firește, să fie sănătos cu duhul.” Ceilalți însă, cei care nu au capitulat în oportunism (ca Ceafă cu Cefuleasa) și nu au trădat (ca Negriș, ziaristul), deși căzuți în transa predestinării, și‑au păstrat intacte antenele unei vederi sănătoase și ale unei (inconștiente) rezistențe de profunzime. Or, tocmai această reacție umană firească se află în „grija” Comisiei Comitetului de Stat. Din atitudinile și aluziile personajelor este clar de care Comitet de Stat este vorba, dar punctele de suspensie au și un rol de generalizare simbolică a puterii discreționare căzute brusc peste această Vale a Plângerii de pe malul Nistrului.
Comisia ține legătura permanentă cu Centrala, o informează și primește indicații. Gândirea membrilor ei vădește clar o linie oficială, DE STAT, rectilinie, intolerantă, antiumană și antinațională. La dangătele de clopot care tulbură totul în calea lor, capitala răspunde cu un ordin expres, evident, în limba rusă: «Srocino stenku staviti!» (Ridicați urgent un zid!). Pe secretara Comisiei nu o deranjează faptul că elevii școlii se joacă cu o cruce de piatră din fostul cimitir al mănăstirii. Raționamentele ei preiau logica crudă și neomenească a „comunismului militant” (voinstvuiușcii kommunizm): „Atâta timp cât spiritul primar agresiv mai e încă activ, nimic nu e pierdut. Lasă‑i în pace să‑și dezvolte musculatura”. De aceea replica directorului Țurcanu are, în context, încărcătura unei sfidări: „Musculatura s‑o fi dezvoltând ea, dar sălbătăcesc sufletele”.
O vigilență înverșunată și o suspiciune bolnavă mișcă „investigația” Comisiei, felul de a judeca al membrilor ei, reacțiile și vorbele lor, aprecierile pe care le dau oamenilor cu care vin în contact, întâmplărilor curente și celor din trecut. Generatoare de frică, provocând mereu neliniști în jur, ea însăși e stăpânită constant de teama de a nu scăpa ceva de sub control, se află într‑o stare permanentă de alertă maximă, suspectându‑i pe cei din jur de lipsă de fidelitate ori, dimpotrivă, lăudându‑le și încurajându‑le obediența, devotamentul. Însăși „misiunea” cu care au venit membrii Comisiei în această margine uitată de țară de pe malul Nistrului este un test de loialitate, o acțiune de descindere în ascunzișurile tainice ale gândurilor populației locale, o tentativă de a o descoase cât de supusă, de maleabilă sau de îndârjită și îndărătnică este aceasta. Peste tot se bănuiesc dușmani camuflați, gesturi periculoase de răzvrătire. Suprema acuză este culpa ocheadelor „peste pârău”. „Da nu‑i vedeți ’neavoastră că ei îs cu un ochi la noi, cu altul hăt piște granițî…”, le strigă Cefuleasa obedientă membrilor Comisiei.
Prin strălucirile albului bisericii îngrijite de Ecaterina cea Mică, Ocolina mai oferea văzului, concret, perspectiva unei victorii a bunătății și dăruirii cu umilință, a îndărătnicirii întru credință și frumusețe. În degringolada generală din Cervus divinus, geografia omogenizată de câmpii monoculturale nesfârșite, cu țărani uitați parcă pe vecie acolo, reprezintă doar niște locuri oarecare. Aici văzul se află la hotarul nălucirilor incerte. Cel ce vede pe peretele trapezei mâna care a deschis o carte plutind în văzduh cu chipul Mariei Preacurata este copilul bolnav mintal, Rotaru. Lui Ghiță doar i se năzărește. În dosul fantasmelor sacre este deja un gol imens, o cădere într‑un hău fără margini. În rugăciunea, repetată rând cu rând de copilul bolnav (într‑o deplină inerție și inconștiență de handicapat mintal? într‑o trezire a conștiinței? – nu știm), resimțim tragismul omului care se află parcă în chiar fața dumnezeirii absente: „Rogumu‑ne… Pentru sfintele locașuri ale neamului nostru… Rămase în acest amurg… Fără preoți în altare… Fără drept‑credincioși… Iartă‑i, Doamne, pe cei care au ridicat piatra… Împotriva credinței neamului meu… Și Iartă‑l pe sărmanul meu neam… care… înfricoșându‑se… s‑a lepădat de Tine”.
