(fragment de jurnal)
17 iunie 2021. Citesc din Siluirea maeștrilor, de Roger Kimball (traducere: Dragoș Moldoveanu; prefață: Ninel Ganea; Editura Anacronic, 2017), o carte despre „cum este sabotată arta de corectitudinea politică”. Pică minunat după povestea aflată azi despre un italian care acum vreo lună a vândut cu 15.000 de euro o sculptură „invizibilă” intitulată Io sono, declarând că deși „nu se poate vedea”, sculptura „există”, fiind „făcută din aer și spirit”. Cumpărătorul a primit un certificat de garanție și indicații despre felul în care trebuie expusă. „Este o lucrare care îți cere să activezi puterea imaginației”, a mai spus artistul. Teoria lui sună astfel: „Vidul nu este altceva decât un spațiu plin de energie și, chiar dacă îl golim și nu mai rămâne nimic, nimicul are, conform principiului incertitudinii al lui Heisenberg, o greutate. Prin urmare, are energie condensată și transformată în particule, adică în noi.” Carevasăzică, arta nu e ceea ce vezi, ci, vorba lui Kimball, „un soi de academică bolboroseală” care „nu se ocupă de adevăr”, ci de <<teorie>>, și care duce la „triumful imaginarului”. În aceste condiții, orice poate fi „artă”, importantă fiind în primul rând „bolboroseala”. Ai bolboroseală cu trimiteri la Foucault, la Derrida sau, iată, la Heisenberg, ai artă. Italianul, pe numele său Salvatore Garau, nu e la prima ispravă de genul acesta. La începutul anului i-a fost „instalată” în Piazza della Scala din Milano sculptura Buddha in contemplazione, de asemenea inexistentă (invizibilitatea nu anulează existența, tocmai de aceea preferă artistul acest termen, pentru a indica faptul că dincolo de ceea ce nu se vede poate fi ceva), marcată pe caldarâm cu un pătrat din bandă adezivă. Povestea pare ruptă din filmul The Square. Ceea ce acolo este ironizat, Garau face fără scrupule, asemănarea fiind atât de mare, încât pare mai degrabă un plagiat. Dar ideea artei invizibile este mai veche, nu știu cât de veche, dar cert este că în 2011 a fost deschis, la New York, Museum of Non-visible Art (MONA), beneficiind de sprijinul renumitului actor James Franco. Pe site-ul muzeului este oferită următoare explicație: „In essence, the art work itself is what the viewer sees in their mind, but the cue for what they are imagining is written on a card, mounted on the wall like a traditional title card. An example of two such art works are below, but it can be literally anything from a painting to a sculpture to a conceptual work to a fantasy that could never be physically made.” Și sunt arătate cele două cartonașe. Pe primul scrie:
„Praxis
Red Square
Painting, 2011
A painting of a small red square. It is about 5 by 5 inches. It is one color, with several shades of red and is so glossy that it looks wet” etc.
Iar pe cel de al doilea:
„Monica Jacobs
Tree of Life
Sculpture, 2011
This tree is large enough to reach into space, but small enough to fit in your hand” etc.
Se pare că o femeie pe nume Aimee Davison a cumpărat de la MONA, cu 10.000 de dolari, o astfel de lucrare, intitulată Fresh Air. Important e să-ți imaginezi că lucrarea îți poate da, ori de câte ori ai nevoie, o gură de aer proaspăt, nu? Pentru un asemenea serviciu, 10.000 de dolari par un mizilic. În manifestul publicat pe site-ul muzeului se spune clar: „You must bring what you have not made to market. (The market will give it value.)” Dar, spre deosebire de ce face Salvatore Garau, mi se pare amuzantă ideea unui muzeu al artei „non-visible”, iar colaborarea cu James Franco, cel care l-a jucat admirabil pe Greg Sestero, inspirată. Cât timp umorul e prezent, lucrurile rămân într-o zonă acceptabilă, când însă apar bolboroselile academice menite să dovedească profunzimi nebănuite, fie ele ale unor opere de artă inexistente, se ajunge la impostură. Tot din cartea lui Kimball am afla că, „în The Painted Word (1975), Tom Wolfe a demascat cu amuzament tendința elitei artistice a anilor 1970 de a presupune că <<picturile și alte lucrări există doar pentru a ilustra textul>>”. Iată că azi nici măcar nu mai e nevoie de lucrări, bolboroseala academică făcând toată treaba. În 2004, cinci sute de artiști și istorici de artă importanți au desemnat pisoarul (Fontaine, 1917) lui Duchamp drept cea mai influentă operă de artă a secolului XX (lopata de zăpadă expusă în 1915 n-a avut același succes). Orice poate fi artă, asta e ideea care a favorizat „teoria” în detrimentul esteticii. După pisoarul lui Duchamp totul a devenit posibil. Așa s-a ajuns la conservele cu rahat ale lui Piero Manzoni, la cutia cu supă a lui Andy Warhol, la mâzgălelile lui Cy Twombly, la o Venus din Millo realizată din excremente de urși Panda, la tablourile pictate cu propria-i vomă de o americancă, la petele de sânge menstrual cu care o chiliancă a ales să facă „artă”, la banana lipită cu bandă adezivă pe un perete ș.a.m.d. Și toate aceste grozăvii se vând bine, unele dintre ele cu milioane de euro sau de dolari. Așa că tentația e mare. Evoluția artei s-a transformat, într-o oarecare măsură, într-o desfășurare a exceselor, a „perversiunilor”, dar, la fel ca în sex, ce mai rămâne de făcut după ce totul a fost încercat? Era logic să se ajungă (și) la nimic. Din fericire, există astăzi și artiști formidabili, precum Cecily Brown, Njideka Akunyili Crosby, Ion Grigorescu, Zhang Xiaogang, Victor Man, John Currin, Marius Bercea, Ai Weiwei, Alexandru Rădvan, Peter Doig sau Anselm Kiefer. Nu e cazul să disperăm.
