Teodor Bordeianu (n. 1991, Chișinău). Studii de istorie a artei, arheologie și protecție a patrimoniului la Chișinău, Iași și Cottbus. Fost bursier în multiple programe internaționale. Publicații în reviste literare și antologii. Câștigător de concursuri literare, la nivel național și internațional. Autor al volumelor de proză scurtă: „Ultima furtună” (Ed. Clipa, Chișinău 2014) și „Kurt” (Ed. Paralela 45, București 2019). Trăiește și activează la Berlin.
(Foto: Autoportret, 2019)
Teodor, ca să introducem cititorul în subiect, prin ce ai explica apartenența ta la Scriitorii în exil, vreau să ne spui: unde „rătăcești” acum? Care sunt actualele tale preocupări și în ce măsură acestea se întâlnesc cu literatura?
Sunt în Germania din 2015, la Berlin din 2017. Lucrez la moment într-o multinațională, nu în domeniul în care am învățat, dar la subiecte care întotdeauna m-au interesat: management și IT – se învață din mers, dacă este interes, dar nu e ușor. 2019 și 2020 au fost ani deosebit de dificili din acest motiv și am avut doar puțin timp ca să mă ocup de literatură și fotografie. Dar am încercat să găsesc timp. Dacă nu încerc să-mi direcționez cotidianul cumva spre artă – măcar vizionând un film bun – îmi pare sec, mort.
Apropo, privind sintagma în exil, recent mi-am dat seama că rezonez foarte bine cu ea, chiar dacă nu am plecat din motive politice sau economice din țară. Mă împinsese dorința de a fi mai aproape de prietena – acum soția – mea, dar în spate erau și o serie de aspecte sociale cărora nu înțelegeam cum și de ce să mă pliez. Acum cred că le înțeleg mai bine și posibil nu m-ar mai deranja atât de tare (chiar dacă tot nu sunt de acord cu ele), dar îmi erau sufocante atunci.
În literatură știi în ce direcție ai vrea să înaintezi în mod sigur? Altfel zis, după ce ai publicat două cărți de proză scurtă, vrei să continui pe această cale – a prozei scurte – sau ai și alte proiecte?
Am două romane în lucru, începute în 2016 și pe care nu știu când, cum și dacă am să le termin. Poate le ascund în arhivă și încep ceva nou, n-ar fi prima dată. Între timp, scriu proză scurtă și încerc să scriu poezie. Din ultima am publicat câte ceva pe blog. Am făcut și o traducere a uneia dintre scrisorile lui Rimbaud pe care am simțit-o foarte aproape de convingerile mele, „Scrisoarea Văzătorului” și care nu s-a tradus încă niciodată integral în română. Am postat-o pe blog, ideile bune trebuie să circule.
În textele care au intrat în volumul „Kurt”, cartea ta cea mai recentă, găsim nume de personaje, atât din cele mai des întâlnite la noi (Alex Cristescu, Maria, Andrei), cât și nume străine, pe alocuri exotice chiar (Mario, Kurt, Ali, Doamna Gerhardt); e o încercare de a prinde cititori cât mai diverși sau crezi că e o pură influență a faptului de a te afla mai mult în străinătate?
Nu, n-aș zice. M-a interesat dintotdeauna felul în care alți oameni, inclusiv cu origini diferite de ale mele, văd realitatea înconjurătoare și cum și de ce perspectiva lor diferă de a mea și cum aș putea să-i înțeleg, ceea ce cred că nu e în totalitate posibil, dar merită încercat.
Iar ca să revin la personaje, ele au nume care, cred, corespund spațiului geografic unde sunt plasate. Doamna Gerhardt și Mario sunt în Germania – cu „Mario” încerc să fac o referință la popularitatea numelor italiene printre părinții germani în anii 60-70, popularitate determinată de filmele italiene, noul (pe atunci) trend al vacanțelor în sud, inclusiv în Italia, dar și de influxul gastarbeiterilor italieni în RFG în acea perioadă. Ali e un tânăr businessman german de origine turcă.
Iar Kurt – numele lui mi-a fost inspirat de o cunoștință, un fotograf bătrân, aici, la Berlin, dar totodată și de Vonnegut al cărui „Abator 5” (pe care așa și nu l-am încheiat) mi-a marcat profund părerile privind cinismul oamenilor și stupiditatea și josnicia oricărei inițiative de război, chiar dacă poate fi resimțită (în mod pervers) ca înălțătoare – Kurt e numele unui rățoi din Sankt Petersburg. Or, dacă rațele mele pot avea păreri, opinii, sentimente – a fi rață nu e atât de rău – de ce nu ar avea și un nume german? De exemplu, acest nume l-ar fi putut avea un etnic german – dintre urmașii imigranților germani în Imperiul Rus – care nu a părăsit Sankt Petersburgul, sau Leningradul la timp.
Ai încheiate studii în domeniul arheologiei și, deși știu că nu facultatea contează atunci când ai stofă de scriitor, vreau să știu totuși, cum ai ajuns să scrii?
Pentru ca să câștig o plecare la Roma. Probabil mai erau și alte motive, inconștiente. Apoi, mi-a plăcut și am continuat. S-a întâmplat încă înainte de facultate, abia susținusem BACul.
Ca o curiozitate, plecarea respectivă la Roma – și concursul literar al Uniunii Latine – care o oferea am câștigat-o, dar nu am putut să o accept pentru că nu aveam documente de călătorie (din motive religioase), dar asta e o poveste lungă, separată.
Ce recomandare le lași cititorilor avizi de a săpa în profunzimile literaturii: o facultate de arheologie sau de litere?
Pentru a crea literatură de calitate, alegerea facultății nu cred că are vreo importanță. Kafka era jurist angajat într-o societate de asigurări, Mateiu Caragiale a fost istoric heraldist, Cehov a fost doctor, Dostoievski – inginer militar, iar Charles Bukowski – funcționar inferior la poștă, fără facultate terminată. Cred că ce contează cel mai mult este setea, dorința (febrilă?) de autenticitate, de a exprima, de a transmite ceva care autorul într-un fel sau altul a trăit personal, de a comunica cu cititorul. Și nu mă refer aici deloc la autobiografism – chiar și într-un text de ficțiune istorică sau într-un text cu un protagonist non-uman – autorul, trăirile autorului transpar într-un fel sau altul, uneori într-un fel recombinat, nu cum este sau a fost cu adevărat, dar conținând un detaliu, o mișcare, o privire, un gând, care e cheia, elementul esențial al experienței pe care autorul a vrut să o împartă cu cititorul.
Am văzut că ai o pasiune deosebită pentru fotografie. Te ajută fotografia în colectarea momentelor, locurilor, personajelor, pe care ulterior le introduci în texte? Sau nu se întâmplă prea des să le combini?
Fotografiez din 2006, am o frică profundă că aș putea uita ceva important sau ceva frumos, iar fotografiile mă ajută să nu uit. De altfel, mi-au plăcut întotdeauna artele vizuale, în special pictura – eram îndrăgostit, la distanță, de o fată care picta, ceea ce probabil a fost primul impuls spre faptul că multe după-amiezi, în adolescență, le-am petrecut privind tablouri de Alma-Tadema, Leighton, Nesterov, etc. – dar pentru că pictura mi-a părut, tehnic, prea complicată, m-am orientat spre ceva unde un aparat poate compensa ce nu pot face eu.
În „Kurt”, 15 texte sunt inspirate din fotografii pe care le-am făcut în diferite contexte și care sunt și pe pagina mea de instagram. La fel și fotografia de pe coperta cărții.
În „Ultima furtună”, textul cu același nume e inspirat dintr-o renumită fotografie de Henri Cartier-Bresson cu un cuplu dormind într-un tren CFR. Imaginea de pe coperta ediției din 2013 a „Ultimii furtune” e un colaj dintre o fotografie pe care o făcusem când studiam la Iași și o vedere de pe terasa centrului comercial Atrium din Chișinău.
(Sun (3), Teodor Bordeianu, 2014 )
Unde se scrie mai bine? Acasă, în Moldova, sau în străinătate? Și dacă este limba română limba în care preferi să scrii și dacă în ea vei scrie pe viitor?
Acolo unde mă simt liber și mă pot ocupa cu ce îmi place, văzând și un oarecare sens în asta. Pentru „Kurt” a fost Berlin și Cottbus, iar „Ultima furtună” s-a scris mai mult la Iași, mai puțin la Thessaloniki. E, de altfel, adevărat că o parte din ambele cărți s-a scris la Chișinău, dar atunci îmi era mai greu să scriu în Moldova. Poate acum ar fi altfel, trebuie să încerc.
Prefer să scriu românește, îmi face plăcere deosebită să scriu în limba română. Îmi place mult sonoritatea ei, bagajul lexical cu originile lui dintre cele mai curioase, mă simt acasă cu ea, dar sunt tentat să încerc în engleză. Am avut ocazia să public deja, în traducere proprie, în publicații anglofone din Berlin și Portland.
Tinzi să fii știut, în orice țară nu te-ai afla, drept scriitor român, sau unul german, să zicem?
Dacă aș putea să fiu și mai exact: român, din Republica Moldova. Totodată, cred că este o doză inevitabilă și profund necesară de internaționalitate în orice demers artistic. Frumosul, dacă într-adevăr e, nu poate fi limitat de barierele imaginare pe care și le crează oamenii.
Dacă e să te întorci pentru totdeauna în Moldova, ce ai vrea să regăsești aici și ce schimbări ai vrea să observi? Vorbesc strict de domeniul cultural, politica ne-ar cere prea mult timp și spațiu.
Mai multă transparență; mai mult simț al răspunderii față de sine (în sens de sinceritate interioară) și față de societate; o viziune acompaniată de determinarea de a o implementa bine. Ar fi păcat dacă arta ar dispărea într-o zi din cotidianul societății, dacă s-ar retrage, inclusiv prin propriile acțiuni și inacțiuni, dintr-o poziție socială activă, din rolul de avangardă culturală care în trecut, dar și în unele societăți contemporane, a avut și are un rol foarte bine conturat de formator de direcții, inclusiv în afaceri și politică, de trendsetter – dacă s-ar retrage ascunzându-se într-un dorit turn de fildeș care în fapt nu-i deloc din fildeș și probabil nici turn nu-i. Iar ca urmare a acestui lucru, toți ar avea de pierdut.
