– Taci! O să te audă cineva,
vorbește mai încet!
de parcă cuiva i‑ar păsa ce se vede în zare,
cuvintele‑s nule.
Miroase a fum, ard florile în grădină,
într‑o dimineață de aprilie…
Nu știu ce ar însemna norul de praf,
îl simt cu toată ființa.
Mă sufoc, alerg, cad –
norul de praf se ridică,
e beznă,
alerg și alții, dar unde?
Florile ard, una câte una,
înainte erau flori aici,
acum sunt mormane de pământ.
Sfârșit de un urlet prelung –
o izbire de realitate, de ficțiune
și eu mă gândesc la mama,
îi simt mirosul parfumului,
mă sperii să nu fie ea.
Mama iubește florile:
le îngrijește, le udă, le cântă…
Mierea‑i mireasma florilor de dimineață,
roua nu are unde să se aștearnă.
Oare siguranța unde s‑a ascuns?
Tac. Dar nu pot tăcea.
Pace, unde ești?
Acasă la mama,
fug la mama
să nu mă sufoc în beznă…
