Când le povesteam emigranților ruși despre încă o casă distrusă de obuzele lor, despre un alt prieten de‑ai mei ucis de soldații lor, despre civili împușcați de armata lor, ei își întorceau capetele într‑o parte și încercau să schimbe subiectul. De parcă le‑aș fi povestit în timpul mesei despre menstruația mea.
Un prieten al meu, un fotograf ucrainean, la începutul războiului, a stat trei zile la o coadă lungă de câțiva kilometri ca să‑și treacă peste graniță familia. Apoi s‑a întors la Kiev.
Actele i‑au fost verificate de un alt prieten, un poet ucrainean, care s‑a înrolat voluntar în armată și a petrecut zile întregi învățând cum să mânuiască o armă. Muncea doar noaptea. Un alt prieten îi servea pe refugiați cu ceai și cafea, îi consola că va trece și asta și îi îmbărbăta să reziste.
Unei prietene de‑ale mele i‑a ars pașaportul în timp ce mașina i‑a fost aruncată în aer. În telefonul mobil păstra fotografia pașaportului. A prezentat‑o și prietenul meu poet a lăsat‑o să treacă granița.
Viața a fost împărțită în „până la” și „după”. Acest lucru se va întâmpla de multe ori.
Important era să nu fugă din țară și recruții. Unii bărbați disperați s‑au deghizat în rochii, încercând să treacă dincolo cu pașapoartele soțiilor lor, iar soțiile pretindeau că și‑au pierdut pașapoartele. Au fost prinși, bineînțeles, și unii, și alții. Dar nimeni nu va ști vreodată câți n‑au fost prinși. În fața mea stătea un grăsan, cu o pălărie gri, de răchită, pe ochi. I‑au controlat actele. Mama lui, foarte masivă și ea, le‑a înmânat certificatul de naștere: conform căruia grăsanul ar fi avut 12 ani. A fost lăsat să treacă. Cred că într‑adevăr avea 12 ani, dar părea mult mai bătrân din cauza spaimei, speriat, cu un pechinez înfricoșat în brațe. Pechinezul suferea de deshidratare și chicotea ca un bătrân. Bărbații străini erau la capătul cozii, deși ei își doreau cel mai mult să iasă din război cât mai repede posibil. Însoțiți de câte o soție ucraineană, se mișcau lent, după femeile cu copii mici.
Am întâlnit și bărbați ucraineni cu permise relevante la ei. Student la o universitate străină. Tată a trei copii. Invalid. Însoțitor al soacrei bolnave. Voluntarilor, diplomaților și piloților de zboruri internaționale li s‑a permis să treacă granița în diferite direcții. Au plecat și unii cu permis provizoriu (artiști, oameni de afaceri, delegați la congres), și nu s‑au întors. Aceștia au fost numiți „oameni care nu s‑au mai întors ”.
Ajunși dincolo, unul a strigat la mine:
– De ce ți‑e frică ? Nu suporți bombardamentele? Atunci pleacă. Ia‑ți copiii, părinții în vârstă, câinii și pisicile și pleacă. Apoi te poți întoarce. Pentru că ești femeie.
Femeie. A devenit, în sfârșit, un privilegiu să fii femeie.
Oare fuga de război poate fi numită un lucru necinstit?
Când le povesteam emigranților ruși despre încă o casă distrusă de obuzele lor, despre un alt prieten de‑ai mei ucis de soldații lor, despre civili împușcați de armata lor, ei își întorceau capetele într‑o parte și încercau să schimbe subiectul. De parcă le‑aș fi povestit în timpul mesei despre menstruația mea. Durere, intensitate, o durere care nu se mai termină. Nimic extraordinar pentru ei, toată lumea știe că ți se întâmplă asta, poate chiar acum, dar ei tac. Chiar dacă ai o pată urâtă pe blugi, toată lumea se va preface că nu o vede. În semn de solidaritate și sprijin.
– Vei tăcea și tu? m‑a întrebat cel mai apropiat prieten al meu când m‑am supărat pe încercările pacifiștilor occidentali de a încuraja dezertarea oamenilor noștri și de a‑i băga pe toți în aceeași oală. Pentru ei, refugiații noștri, jurnaliști ruși, belaruși și alți dezertori, sunt cu toții victime ale regimului. Nu ar trebui să‑i critic pentru asta, chiar dacă drumul ăsta nu duce decât în iad.
– Am plecat din Rusia ca să nu fim forțați să‑i împușcăm pe apropiații tăi, mi‑au spus emigranții ruși la unison.
– Colectăm truse sanitare pentru ucrainenii răniți de compatrioții noștri, mi‑au mai spus emigranții ruși.
Ceea ce ar mai trebui să‑i întreb e dacă nu le este rușine pentru ce fac soldații lor. Să‑i întreb dacă nu și‑au dorit și ei o viață normală, stabilitate pentru copiii lor, nu să trăiască într‑o criză economică permanentă sub conducerea ticăloșilor.
În pauzele de respirație dintre accesele de furie și ură față de toți, m‑am întrebat sincer: dacă toți ar fi trimiși în altă parte, dacă nu voi mai auzi această limbă în transportul public și pe străzi, mă voi simți mai bine? Asta însă nu va opri războiul. Totuși, oare mă voi simți mai bine dacă nu voi mai auzi această limbă în transportul public și pe străzi?
Undeva, în apropiere, s‑au adunat belarușii fără țară, fără trecut și viitor.
Nu i‑am iertat pe poeții de acolo pentru lașitatea lor și memoria lor scurtă, pentru infantilismul lor.
Alesi Pușkin. Un pictor din satul belarus Bobr. Cel mai faimos act artistic al lui este ieșirea în piață cu o roabă plină cu bălegar de cal, în care a înfipt într‑o furcă un portret al lui Lukașenko. De asemenea, într‑o biserică de la țară l‑a pictat pe Lukașenko la Judecata de Apoi. A fost pedepsit pentru asta, iar biserica au ars‑o. Știa că la întoarcere îl așteaptă un mandat de arestare, dar a refuzat să rămână în exil. Se pare că a fost arestat chiar în aeroport. A murit recent în închisoare. Se spune că a pictat mult în tot acest timp. Din interviul cu el, mi‑am amintit povestea despre cum a apărat dreptul copiilor săi de a studia în limba belarusă, într‑o școală în care toți ceilalți copii învățau doar în rusă. Până la urmă, copiii săi erau singurii elevi din toată școala aia care învățau în belarusă.
Ivan. De două luni suntem la aceleași cursuri de limbă. S‑a dovedit că el este belarus, nu rus. Sunt belarus, dar nu în sens politic, a spus el odată. A susținut că îl iubește pe Korotkevici. A spus că în țara sa sărbătorile religioase catolice sunt zile libere oficial. (Nu știam.) Le răspundea rușilor în engleză. Spunea că romanul său preferat este în continuare Maestrul și Margareta; am râs și i‑am spus că l‑am adorat multă vreme pe Peter Pan, era un adevăr sincer. Și toate acestea într‑o germană șchioapă.
Îi povesteam despre băieți blânzi, deștepți și frumoși, care au ajuns în tranșee, voluntari sau la cererea statului. Unii au murit sau au dispărut. Alții se întorc din captivitate. Nu se vede un sfârșit. Nu m‑am putut abține să nu‑i spun asta.
Eu nu am fost la înmormântările lor. Nu am început să merg la biserica de aici. Mi‑a fost rușine să le scriu celor vii (desigur, mulți, mulți dintre prietenii mei sunt în viață și vor trăi, iar acum ei citesc asta și se gândesc… este greu să‑mi surprind prietenii apropiați, mi‑e rușine, dar ei trebuie să mă găsească veselă).
Oare morții mei au putut să‑și exercite dreptul de a nu muri? În armată, dar și în propriile paturi și băi, în timp ce bombele cădeau peste casele lor. M‑aș bucura dacă ar fi trecut granița cu pălării, fuste și cu documente false și ar destupa acum un vin alb în sufrageria apartamentului meu din Berlin. I‑aș invita la mine acasă, veseli și plini de spirit, i‑aș invita și pe cei care știau și iubeau să lupte? Unde este el, răspunsul meu și răspunsul lor sincer?…
Psihologii ne sfătuiesc să‑i întrebăm pe morții noștri dacă ar dori ca noi, cei vii, să ne continuăm viața. O astfel de fantezie a ajutat‑o pe prietena mea să renunțe la trecut și să se ierte că a supraviețuit la Bucea și că a putut să călătorească, să se distreze și să câștige onorarii pentru participarea la dezbateri despre război.
Și asta e. Camera cu stuc pe tavanul înalt. Se aude doar vâjâitul avioanelor de patrulare. Nu și sirenele sau focurile de armă. Locuiesc aici și sunt bine. Ar fi păcat să mă plâng, îmi spun.
Sașka, școala noastră se numește acum cu numele tău, știi?… Jenia, de câte ori te‑am călcat pe picioare la dansuri populare. Igor, cum de ești și tu aici? Vika și Vira, îngeri și voi. Max, înger. Sunteți prea mulți pentru o cameră atât de mică. Ar trebui să‑mi schimb apartamentul ca să încăpeți toți.
(Traducere din ucraineană de Diana Ignatenco)
