Am început să scriu câteva gânduri despre acest volum de versuri al Oanei Mioara Arhip (Gambit la timp) având în minte delimitarea impusă de situația în care poezia cade pe mâna filosofiei. Aceasta din urmă trebuie, întâi de toate, să se ferească de a căuta, în spatele versurilor, propriile ei gânduri. Chemarea la arme a conceptelor și principiilor hermeneutice, nevoia (firească, până la un punct) de a identifica mari teme ontologice sau reflexe teologice ascunse macină adesea limbajul poetic, făcându‑l să joace pe o scenă care nu‑i este proprie. La fel, filosofia ar trebui să se ferească să cadă în ispita contrară, aceea a muțeniei izvorâte dintr‑o modestie strâmbă, pentru care pot fi date multe exemple chiar din propria ei tradiție veche.
Încerc, prin urmare, să plec de la definiția pe care Marin Tarangul (teolog, critic de artă, filosof și scriitor, unul dintre exponenții „Școlii de la Păltiniș”) o dă poetului: „Poetul dezvăluie imaginarul ca substanță activă a vieții noastre. Căci a asculta viața înseamnă în fond a o retrăi închipuindu‑ne‑o altminteri decât a fost trăită: a o retrăi ca și cum ar ieși dintr‑un trecut al memoriei noastre, de altă natu‑ ră decât cel trăit” (Marin Tarangul, Prin ochiul lui Nichita, Cartea românească, 1996). Cel care nu scrie poezie, dar vrea să vorbească despre ea poate așadar să schițeze cel puțin locurile în care viața se lasă retrăită altfel, condițiile în care lumea devine nesigură de ea însăși, șovăitoare și neatentă, lăsând astfel imaginarul să pătrundă discret în ea și să îi inunde cotloanele. Poate, cel puțin, să vorbească despre „condițiile de posibilitate” ale poeziei.
Versurile Oanei Mioara Arhip se ivesc într‑o lume care are nevoie de cuvinte. Autoarea nu vorbește despre realități ultime, despre zei și începuturi, ci despre lucruri de „aici și acum”, prin care arhetipurile se înfățișează direct în întâmplări ale zilei și reflexiile lor în fragmente ale trecutului, provocând „trezirea” memoriei: „cu fiecare îngheț/ simțirea e mai ștearsă/ tristețile fantomă/ firesc de banale/ în fiecare îngheț/ copacii seamănă/ fiecare cu el”. Aceste clipe și treceri neterminate sunt însă în pericol de a se pierde, iar poeziile din acest volum sunt tot atâtea metode de păstrare și, de fapt, de salvare a lor. Stilul Oanei Mioara Arhip este un ecou al fragmentarității universului pe care îl simte și despre care vorbește: versuri tăiate, tensionate („amurg anecdotic”, „trudite carisme”, „cenușa pasului gingaș”), a căror legătură se articulează departe, în ecoul pe care îl produc și în tonul dominant în care îmbracă toate cele văzute. Astfel, limbajul nu lucrează asupra lucrurilor, ci provine, parcă, din interiorul lor, din felul în care sunt și vorbesc. Senzația cititorului este aceea că poezia Oanei Mioara Arhip este o formă de reflexivitate, dar nu a celei care scrie, ci a celor despre care scrie, un fel de a viețui în spațiul cuvântului și, prin urmare, de a se păstra prin această preschimbare metaforică. În plus, multe dintre poezii au o „concluzie” care introduce, ca un vector, imaginea schițată până atunci într‑o indeterminare proaspătă, luminoasă. În Desen interior, de exemplu, toată povestea interiorității este traversată de un nemilos semn al sfârșitului, al epuizării și neîntâmplării verbelor condiționale, însă „concluzia” care derivă din ultimul vers („venind”) împrospătează și readuce la mișcare și speranță mineralul lăuntric desenat mai sus. La fel se întâmplă, cu diverse nuanțe, în Fotografie VI (muzee cu cenușă) sau Numărare.
Pe lângă această metodă de a păstra lucrurile făcându‑le să vorbească, o altă strategie a Oanei Mioara Arhip este dată de metafora fundamentală a volumului, cea a „gambitului”. Într‑o inversiune poetică a procedeelor din șah (ideea de gambit), ceea ce se câștigă din jocul lipsit de șansă cu timpul sunt tocmai „piesele” sacrificate. Poezia este cea care le învăluie în cuvintele memoriei, iar trecerea lor este păstrată ca trecere, fiind astfel mai presus decât soliditatea efemeră a „crailor” care‑și așteaptă sfârșitul: „nebunii trecători diagonal în toate/ aleargă în galop și spumă caii/ când timpul le așterne moarte/ în lumea‑n care mor și craii” (Gambit la timp). Prin urmare, „strategia” de a păstra lucrurile păstrându‑le, de fapt, pierderea este un alt mecanism care, în volumul despre care vorbesc, generează lumea poetică. Treptat, binefăcătoarea nostalgie intră în scenă și re‑culege în căușul palmelor ei rămășițele, raznele și urmele lumii. Aici, Oana Mioara Arhip intervine și se face cronicară a nostalgiei care, iarăși, nu aparține vreunei făpturi cu chip, ci lucrurilor ca atare, vieții lor aflate în primejdia de a fi uitată. Poeta recompune realul după preeminența timpului subiectiv extras din căldarea în care sălășluiește timpul absolut, care nu acceptă sens personal. A rupe bucăți de timpul inert din acest timp absolut și a le lua în proprietate pentru a le da sensul tău intențional este, în esență, numirea lui, fixarea în tine și doar în tine, este TU în Timp. Este nevoia și geneza cuvântului devenit cântec pe care‑l numim și poezie. O sinteză‑oglindă a șirului de gânduri dezvelite poetic este reflectată în Glossa neîncepută, o poezie a stratificării timpului în liniaritatea sa – trecut‑prezent cu o curbare a posibilității viitorului spre circularitate, spre manifestarea ciclică a duratei, până la urmă a timpului care mereu se află la început.
Astfel, volumul de față se arată ca un cântec îngânat printre înlăcrimări pentru cele care trec (s‑ar putea spune, tema poetică centrală într‑o bună parte din poezia ultimelor două secole), iar „condiția de posibilitate” a poeziei este tocmai această trecere, citită ca iminență a pierderii și spectru al uitării. Personajele care se adună pe câte o pagină sunt știute și neștiute, unele locuri pomenite pot fi ghicite din diverse peisaje biografice ale autoarei, iar întâmplările sunt singulare și nesituabile temporal în același timp. Oana Mioara Arhip le adună pe toate în cuvinte și le păstrează, țintuidu‑le pe pragul sufletului. Unele poezii sunt, cu siguranță, adresate către sine însăși, altele, în schimb, se îndreaptă către un „tu” abia sesizabil, invizibil în prezența lui concretă, dar având un ecou puternic în țesătura cuvintelor. În toate se ascunde mereu o mirare, pe care o simți într‑o manieră implicită a cântecului monoton, ca un zgomot de fond atât de imperceptibil încât se confundă cu liniștea interioară spre care converg poemele sale. Ea este ascunsă de o delicată discreție armonizată liric, astfel că indiscreția cititorului nu poate să dezvăluie această mirare și, probabil, aceasta este o altă „condiție de posibilitate” a poeziei de felul celei pe care o scrie Oana Mioara Arhip: faptul că ea nu răspunde unei intenții subiective, nu se supune unei biografii, ci apare mai degrabă în viața lucrurilor, ca moment al întrebării ultime despre ele însele.
