Am uitat tot ce mi‑a spus oncologul la telefon în dimineața aceea.
Am uitat că boala mea se numește neoplasm malign.
Am uitat simptomele care îmi vor infesta viața scurtă care mi‑a mai rămas: sângerări
anormale, tuse prelungită și ce‑o mai fi zis el atunci.
N‑am mai ținut minte nici faptul că celulele vor începe o diviziune haotică si necontrolată.
Am așezat telefonul cu grijă pe masa de bucătărie și atunci am văzut pata uscată, închegată
în fața de masă albă, ca un gând care nu mai pleacă.
Stăruie și se împute în creier.
Mi‑am adus aminte că am vrut să o curăț de multe ori. Am început atunci, cu soarele în
ochi și cu teroarea în vene.
Am încercat întâi cu o periuță de dinți și cu un detergent de vase. Nici măcar n‑am
înduplecat‑o să se gândescă să iasă.
Reușesc sigur cu Cif! Întotdeauna reușesc cu Cif.
Am scos pete de neimaginat cu detergentul acesta.
Nu atunci însă.
Atunci nu am reușit.
Nici cu Cif, nici cu Nufăr, nici cu Vanish, nici măcar atunci când am frecat bumbacul alb
până mi‑au sângerat degetele.
În momentele acela, stând în vine pe gresia rece, cu fața de masă în mâini, acoperindu‑mi
tremurul picioarelor de ochii mei, mi‑am dat seama de ceva.
Mi‑am dat seama că după ce mă vâră în pământ, nimeni nu‑mi va mai curăța casa așa
cum o fac eu acum.
