Lena CHILARI
fiecare gunoi trebuie sortat ca atare
inima la hârtie
mintea la plastic
organele interne la reciclare
sentimentele, totuși, la deșeuri reziduale
lena cea păroasă și penibilă la groapa comună
din capătul străzii rău famate
aici vin să se înfrupte pisicile și vagabonții
maidanezii și mamele avortate
copiii străzii și țiganii reîncarnați
nimeni nu curăță resturile
nimeni nu deranjează
pare să se fi instaurat o liniște monumentală printre vecini
să fie pace în timp ce lumea se (z)bate
să nu lăsăm nimic în urmă și în viață
să negăm polițistului că am fost aici
să ne întoarcem și mâine la aceeași oră
un pulover tras peste trupul jumulit
nu poate lipi cioburile de sticlă sudată
cât am fost singură
m-am trântit într-un trup care nu-mi aparține
stația siretului este stația pierzaniei
când ai vrut să adormi
m-am lipit de brațul tău
când ai murit
ai ajuns în liniaritate cu plămânii
atacați de gaz portocaliu
când m-ai strigat
ți-am furat căldura corpului
și am plecat
să fii cu cineva și să crezi că va dura
o veșnicie e o prostie
umană care nu dispare
niciodată
fiecare copil se suie cu picioarele pe taburet
și-mi țipă-n ureche că nu vrea să coboare jos
mi s-au furat cheile și somnul de după-masă
hrana nu este îndeajuns de sățioasă
pe megafonul camerei cu perne răsună:
„răbdare mama răbdare răbdare
răbdare răbdare
răbdare
psihologul mi-a spus să spun zilnic
ich stehe jetzt gerade und demütig
te bați la tâmple
la cap
la chept
la burtă
la picioare
viața merji înainte
insuficiență renală
stomac moarte de verișor
lacrimi amare bale
inimă frântă
merișoare umflate
călcate
pișate
descărnate
și să fași mamî
fără greutăți nu merji-n viață
mamî
și să fași”
în umbră nu există martori
umbra se diversifică pe măsură
ce te miști
iar să mușc din herpes
ca din pâine
a fost un privilegiu pe care sper
să nu-l repet curând
un poem de umplutură
unde nu mă gândesc
la dezamăgire
e un poem de nimic
