It was very hot.
În ziua în care Marcel a scris acest scurt, foarte scurt, început al unui text autobiografic – într-o încercare futilă de a scrie în engleză – ușa apartamentului său a fost spartă cu un topor de pompier.
Însă nu de către un pompier.
Tatăl Elenei a fost pompier, renumit în oraș. Ea nu e pompier, nici prietenul său, Eugen, nu este pompier. Eugen este poet și – zice lumea – destul de bun. A publicat în reviste, în ziare. L-au lăudat. A combinat ketamina cu LSD-ul – sau alt binom, trinom de droguri, nu știm – , apoi a luat toporul tatălui Elenei. A ieșit pe hol.
În timp ce toporul roșu – cu inscripția gravată în litere aurii „Domnului Ion Mocanu, pompier emerit” – , străpungea ușa de lemn a apartamentului vecin, nici Eugen, nici Marcel, nu înțelegeau ce li se întâmplă cu adevărat.
Marcel nu înțelegea pentru că era cuprins de angoasă existențială, dar și pentru că asculta darkwave în căști și încerca, din răsputeri, să-și concentreze forțele pentru a scrie măcar încă o propoziție. Măcar să o încheie pe cea începută. Avea un sentiment profund al faptului că dacă va încheia textul acela în engleză, ceva se va schimba. Nu știa exact ce – ceva.
Însă unica frază care i se învârtea în cap era: „It was very hot”.
Și ce că e „very hot”, se întreba el stând cu ochii închiși, buzele strâmbându-i-se într-o grimasă nemulțumită și nerăbdătoare.
Monitorul în camera întunecată făcea ca fața lui – de copil, ziceau prietenii, zădărându-l – să aibă un fel de paloare albăstruie, ca a unei ființe fantastice, subacvatice. Mușchii feței i se smuceau când de la un acord neașteptat ce răsuna în căști, când de la un gând neplăcut – demult uitat –, când de la recurentul „it was hot”. Îl urmărea. Îl urmărea căldura acelei zile de vară pe care tot încerca să și-o închipuie și s-o descrie cât mai exact. Mai exact decât agasantul și banalul „it was hot”!
În apartament era frig, una dintre acele zile când deja e frig, dar încă n-au dat căldura.
- Iată, lemn de foc! Își zicea Eugen, lovind cu toporul ușa de lemn masiv. Azi, toată ziua, se gândise cât ar fi de bine să stai la casă cu sobă, nu la mila ТЭЦ-ului.
Acum Eugen e în pădure, taie un copac. Un copac care îl înjură. Un copac care strigă. Eugen lovește copacul, dă în ușă cu toporul, dă din toate puterile, o sparge, o desface. Nu e în pădure, e într-o peșteră! Trebuie să iasă, nu are aer, e frig!
Elefterie Arapu, vecinul de vizavi, privește și strânge telefonul în neștire. Îl strânge tare, foarte tare. Uliana, soția, îl strigă din telefon, din apelul pe WhatsApp. El o aude. I-ar zice că o iubește, că ține la ea, că a cumpărat un nou set pentru ceai, că a reparat balconul. Însă nu îi spune nimic, doar strânge telefonul în mână și privește la namila cu geacă, fața, ochii și toporul roșii. Mai exact, la cum acesta din urmă intră cu putere, ca prin unt, în ușa din lemn – de ce nu are ușă din metal? – a vecinului. Elefterie a deschis propria ușă, strigând înjurături lungi și sofisticate la adresa celui care face zgomot. Apoi a tăcut. Și acum tace. Nici nu poate închide ușa. Nu poate mișca. Soția a închis apelul.
Eugen a doborât copacul, a distrus complet ușa, a pășit înainte – o altă peșteră! Dar nu, era, în fapt, la fundul mării. Lumina albăstruie din cameră i-a mângâiat sinapsele. E frumos. Ceva lovea ritmic în sursa luminii albăstrui – parcă ar scrie cineva la un laptop, îi veni lui Eugen. E poezie își zise el în glas.
Apoi marea îl cuprinse, somnul – sau marea – îl învălui.
Era undeva adânc, tot mai adânc, extrem de adânc.
Lângă Martin Eden.
ТЭЦ (de la Теплоэлектроцентраль), pronunțat „TĂȚ” – Centrală electrică de termoficare (rus.)
Teodor BORDEIANU
