Ciprian MĂCEȘARU
XXX
mănânc mere
cu sâmburi cu tot
sâmburii ăștia
am auzit
conţin un pic de
cianură
XXX
„Ține bine!”
zicea mama
și-și înfigea
pumnii în cocă,
mă sălta apoi
cu tot cu lighean
până în dreptul
ochilor ei albaștri
și mă simțeam
ca Neil Armstrong
privind spre Pământ.
XXX
La Revoluție
aveam 13 ani,
mama m-a încuiat
în casă și a plecat
să-l salveze pe tata –
a fost ultima lor
poveste de dragoste.
XXX
În 2000 nu s-a terminat
lumea, nici în 2012, dar tu ai
început să uiți, tată. De câte ori
te vizitam, mă priveai cu uimire:
„Bă, ce-ai chelit! Și dă barba aia
jos că te îmbătrânește”. Te împuținai,
începusei să semeni cu un bebeluș uriaș,
după ce ți-ai rupt șoldul și nu ai mai mers,
te-ai transformat ușor-ușor într-o carcasă
care respiră. „În ce an suntem, tată?”
„În 1994”, ziceai, iar în mine licărea
scurt o speranță: că ne vom strânge
iarăși în brațe, țopăind și urlând,
când Hagi va marca, în meciul
cu Columbia, o nebunie de gol.
XXX
M-au sunat de la cimitir, tată,
ai făcut ce-ai făcut şi-ai înălţat
bălăriile de pe mormânt atât de mult,
încât, din cauza lor, o parte din oraş
nu se mai vede, le-ai hrănit bine, tată,
cu seva ta, cu ura ta, recunosc, nu te
mai credeam capabil de vreo ripostă,
eşti tare, tată, războiul continuă, duminică
trec pe la tine cu foarfece, săpăligă,
mănuşi, ce să fac?!, nu-mi permit să fiu
amendat, primăria e cu ochii pe mine,
i-ai mituit, tată, le-ai dat de băut şi acum
mă vânează?!, toată lumea îmi spune că
erai un tip plin de viaţă, de unde rezultă
că problema-i la mine, că n-am fost în stare
să te iubesc, numai că nu e aşa, dar ce sens
mai are să spun, să explic?!, duminică vin,
o să smulg buruiana din tine, să te smulg
şi pe tine de-acolo nu pot, rămâne să ne
războim astfel, tu de acolo, eu de aici,
încă de-aici, tată, încă de-aici.
XXX
Pe Lascăr Catargiu, în plin
centru al Capitalei, mă loveşte
un miros puternic de struguri –
ridic privirea şi văd în curtea
de-alături o viţă de vie. Îmi
amintesc dintr-odată de tine,
tată, de viţa de vie de la Buştenari,
de dealul abrupt, ca dintr-o pictură
naivă, pe care abia reuşeam
să-mi menţin echilibrul, singura ta
moştenire, deh, ai fost cel din urmă
copil, al unsprezecelea, altceva n-a
rămas… Îmi amintesc de sacii de nylon
în care căram şi inevitabil storceam toţi
strugurii… De poşirca pe care o lăudai
ca pe a opta minune a lumii… Ce
apucături ai, tată, să mă faci
să plâng dintr-un fleac.
ne întorceam acasă
de la târgul de carte,
tramvaiul 41 se clătina
ca o sticlă goală de vodcă
sub talpa unui bețiv și mi
se părea că ești, cu năframa
ta neagră strânsă pe cap, o
cehoslovacă din anii ’60
aducând într-o sacoșă niscai
iubire și brânză, niscai salam
și visuri respirând încetișor
ca niște șoricei adormiți
printre câteva cepe
te aștept la gang și-ți car sacoșa
te mângâi pe fund când urcăm scara în bloc
când plouă te scot în balcon și dansăm
dar într-o zi vom muri
seara,
când deschidem fereastra,
dau buzna în casă bulgări
dolofani de pământ.
punem pământul pe piept,
mai mult și mai mult,
devenim rezistenți.
vom fi campioni mondiali,
antrenați pentru ce e mai rău.
nu vom muri niciodată,
vom trece ca road runner
prin tunelul pictat pe o stâncă
de coiotul naiv.
