La Văratic, raionul Râșcani, albastrul pare că predomină de cum pășești în sat. Trei case albastre, una verde. Cerul tras ca o plapumă deasupra satului e albastru pur. Niște norișori decolorați par un fel de lână desprinsă din oghealul albastru. Iazurile din jur au un albastru‑închis. Mă întreb totuși:
-De unde atâta albastru în sat? Trebuie să fie o taină aici. Casele au suflet. Asta o știu de multă vreme.
În patru ore străbat tot satu, uliță cu uliță. De la vale la deal. O bătrână îmi spune că ei îi place albastrul. Alta zice că altă culoare nici nu avea. Dau peste o a treia bătrână, care se laudă că are casa vopsită cu verde.
-Verde?!
-Da. Nu aveam vopsea și amestecam galben cu albastru până îmi ieșea culoarea. Și capot am verde, găleata. Poate de asta e și frumos satul. Case albastre și verzi.
Altundeva, pe o uliță din partea de sus a satului, patru femei vopsesc o casă. Stau și le urmăresc mișcările mâinilor. Domoale, cu oarece dragoste. Parcă ar îmbrăca un pruncușor ori ar împleti un colac. Casa are și verde, și albastru. Vreau să știu culoarea ochilor celor patru femei. Pe loc fac chestionarul.
Două au ochii verzi și două au ochi căprui. Stau și tot stau să le privesc cum vopsesc casa. Sigur Dumnezeu le‑a chemat când a făcut cerul și pământul. Că doar niște femei din Văratic puteau da cerului așa culoare. Ori poate Dumnezeu are rude în sat și s‑a inspirat de aici.
Pe strada Tineretului o femeie scoate apă din fântână. Îi cer o cană.
-Ai grijă! Cine bea apă de la Văratic nu mai pleacă din sat.
-Îmi puteți da încă o cană?
-Ți‑e așa sete?
-Nu. Vreau doar să fiu sigur că nu mai plec.
Ne hlizim și străbat ulița. Albastru, albastru, verde, albastru. Undeva, câteva ulițe mai jos, un bătrân își adapă calul la o fântână. Chiar îmi e sete. Îmi scoate o găleată de tablă plină cu apă. Îl întreb dacă pot să beau direct din găleată. Dă din cap că se poate. Chipul mi se oglindește în apa din găleată. Mi se pare că parcă mă duc la fundul unui iaz cu apa limpede și parcă aud vocea de șaman a femeii: „Aiiiii grijăăă! Cine beaaa apppăăăă de la Văraticcc nu mai pleacăă din sattttt”.
Ridic ochii și mă uit în jur. E doar bătrânul cu calul. Îmi spune:
-Se vede că ești țăran adevărat. De mult nu am văzut așa om, care pare domn dar e țăran. După cum ai luat găleata mi‑am dat seama.
-Rămân surprins. Îl întreb pe unde ies din sat. Îmi spune că am luat‑o greșit și mă învârt în cerc. Avea așadar dreptate femeia care îmi spunea că apa de la Văratic te face să nu mai pleci din sat. Oare pun în vopsea și apă de la fântânile din sat? Oare sângele lor devine, și el, albastru, ca la familiile regale? Rup cumva vraja și plec din Văratic. O idee mă frământă totuși:
-Dacă sunt așa multe femei cu ochi verzi, atunci de unde atâta albastru?
