Alexandru Davidian (născut în 1986, la București) este curator, fotograf documentarist, cercetător independent al istoriei artei românești, monograf, membru stagiar al Uniunii Artiștilor Plastici din România, secția Critică de Artă. În 2012 a fost documentarist pentru Muzeul Național de Artă al României la Expoziția „Mitul naţional. Contribuţia artelor la definirea identităţii românești (1830–1930)”. În 2014 a colaborat la realizarea expoziției „Marin Gherasim. Geometria magmei – Pictură”, la Galeria H’art, București. A curatoriat o serie de expoziții personale și de grup, precum: „Into Black / Întru Negru” (pictură, grafică, sculptură, obiect, pagini de jurnal și sunet experimental), Galeria Tipografia, București, 2015; „Artistul la 30 de ani” (în colaborare cu Dan Popescu), ARCUB, 2016; Victoria Zidaru, „Zis și Cusut”, Galeria H’art Appendix, București și „Florilegiu”, Galeria Tipografia, București, 2016; „Marin Gherasim / 9 trepte împotriva uitării”, Librăria Cărturești Carousel, București, 2020. Publicații/monografii: Mircea Roman – din fragmente, Editura Vellant, 2018; Marin Gherasim – trepte împotriva uitării / The Unsuspected Steps Against Forgetting, Editura Vellant, 2019; Familia Bednarik în arta românească (împreună cu Beatrice Bednarik), Editura Vellant, 2020. În cele ce urmează, mă voi apleca asupra albumului dedicat pictorului Marin Gherasim.
Lucrarea este structurată pe două secțiuni majore, una în care Alexandru Davidian ne poartă pe urmele pictorului și ne introduce în arta sa, prin intermediul documentării și al analizei teoretice a operei acestuia, intitulată Trepte împotriva uitării, și una în care ne invită să ne delectăm în voie cu picturile lui Marin Gherasim, fiind vorba despre secțiunea de reproduceri, Desen și Pictură, urmate de alte două secțiuni, de data aceasta strict tehnice: Repere biografice (unde avem și o minisecțiune de anexe inedite) și Bibliografie selectivă.
Așa cum spuneam mai sus, Alexandru Davidian își începe studiul dedicat lui Marin Gherasim purtându‑ne pe urmele pictorului, ba mai mult decât atât, pe urmele strămoșilor lui, și aceasta deoarece, după cum se va vedea, moștenirea lor spirituală a avut un rol covârșitor în formarea și apoi în arta sa. Aflăm astfel că, încă din moși‑strămoși, familia Gherasim și‑a împletit destinul cu cel al Rădăuților și al Bucovinei în general, reușind pe alocuri să marcheze sau să influențeze istoria acestor locuri. De exemplu, tatăl său, Oreste Gherasim, preot la biserica „Sfântul Nicolae” a mănăstirii Bogdana din Rădăuți, dar și eseist și istoric de artă, a avut un rol deosebit în viața spirituală și culturală a comunității, mai ales după 1944, când, alături de soția sa, organizează un cenaclu literar în propria casă. De asemenea, s‑au mai remarcat și alți doi frați ai preotului, juristul Dimitrie Gherasim, doctor în Drept Internațional la Haga, și filozoful, poetul și eminescologul Vasile Gherasim.
Prima „școală” a lui Marin Gherasim a fost biserica la care slujea tatăl său, dar și celelalte mănăstiri din Bucovina. În preama bisericii el și‑a format un caracter frumos, și‑a însușit solide cunoștințe teologice și culturale, dar mai ales a deprins dragostea pentru pictură. Așa se face că, deși inițial visa să devină geolog, va renuța la acest vis dedicându‑și întreaga viață picturii.
Școala oficială va fi reprezentată atât de Liceul „Eudoxiu Hurmuzache” din Rădăuți, cât și de Liceul de Artă „Octav Băncilă” din Iași, iar primul profesor de pictură în adevăratul sens al cuvântului va fi pictorul român de origine elvețiano‑germană Rudolf Schweitzer‑Cumpăna, pe care îl va numi ulterior, plin de recunoștință, „un expresionist solar (…) vital, încrezător în valorile pozitive ale vieții”.
Din păcate, marea istorie i‑a fost potrivnică și a încercat în dese rânduri să‑i pună bețe în roate istoriei personale. Din cauza instaurării la putere a comuniștilor, în 1944, admiterea la Institutul de Arte Plastice i‑a fost îngreunată din simplul motiv că provenea dintr‑o familie de intelectuali, ba mai mult, era și fiu de preot. Astfel, trei ani la rând a fost respins, fiind declarat, într‑un mod de‑a dreptul sfidător, „admis fără loc”. Odată admis, l‑a avut ca profesor pe Octav Angheluță, pe care l‑a descris ca „om talentat, dar dus de fire către glorie și funcții sociale”, cu care a avut o relație constant tensionată din cauza – sau datorită – diferențelor de opinie artistică și, în subsidiar, ideologică. Se înțelege din aceasta că nici nu a avut prea multe de învățat de la acest profesor corupt de sistem.
(Continuare în numărul următor)
