În 2023 am cunoscut‑o pe Oksana Stomina (de Ziua Mondială a Poeziei, la Roma). A fost o legătură emoțională și poetică imediată, puternică, foarte intensă, întrucât corespondăm statornic de atunci. Mi‑e dragă Oksana. Voi încerca să public în 2026 un volum de poezii și proze ale Oksanei (traduse de Mihaela Herbil) despre Ucraina rănită. În 2025 le‑am cunoscut pe Olena Herasimiuk (la FILIT‑ul ieșean) și pe Iya Kiva (la Bienala Europeană de Poezie de la Brașov). Am schimbat doar câteva vorbe cu ele, legătura a fost firavă, efemeră, dar sensibilă. Poemul care urmează nu este doar un text despre aceste trei poete, ci despre Ucraina întreagă, printr‑un triplu corp poetic.
Oksana (Stomina)
Tu ești o moiră mâhnită,
ai o jumătate de secol
chipul tău frumos e îmbătrânit prematur de durere,
dar încrezător încă în victoria ucraineană.
Cândva ai purtat o coroniță de flori de câmp,
cândva ai chicotit precum Persefona printre spicele de grâu,
erai o femeie matură și îndrăgostită.
O moiră mâhnită ești acum,
cu brațele așezate de‐a lungul corpului
ca niște mari lumânări de carne.
Frontul tău înseamnă să scrii poezie.
Olena (Herasimiuk)
Tu ești o preoteasă psihopompă,
tu știi să croiești curcubeu între vii și morți.
Tu știi ce înseamnă să faci un cenotaf
pentru poeții rămași pe câmpurile de luptă.
Tu dansezi cu mișcări unduioase de libelulă umană.
Morții invocați sunt în jurul tău și al nostru
făcându‐ne semn că ni se vor arăta în visele
ce stau în ciorchini de struguri uscați după fereastră.
Ei sunt un cuib pentru cei care nu îi mai văd în carne și oase,
de aceea rostim întotdeauna o rugăciune pentru ei.
Iya (Kiva)
Tu ești o femeie cu chip de băiețel,
subțirică precum nuiaua de salcie.
Ai pomeții bombați,
de parcă ai plânge în timpul nopții
ca ziua să poți trăi cumva, deși anevoios.
Numele tău e un tânguit pentru cei neîntorși acasă,
pe care îi strigi înălțând un zmeu peste colinele ucrainene:
iyaaa, iyaaa, iyaaa.
Femeie‐băiețel, cu cizmulițe de orfelinat,
tu vorbești cu lacrimi cusute în interiorul ochilor
despre cei care acum nu mai vorbesc,
fiindcă nu mai pot să o facă.
Descântec
Trei femei stau în camera lor de scris și de război.
Cuvântul lor e sulițaș, grenadă, dronă.
Trei parce diferite lăcrimează imnuri pentru Ucraina.
Lacrimile lor sunt încastrate în icoanele viitorului.
Le zăresc de aproape și de departe,
ca pe niște corăbii ce așteaptă să intre în port
în drumul zilei către noapte și al nopții către dimineață.
Oksanaaa‐Olenaaa‐Iyaaa!
