Mi‐am lăsat fața în oglindă
Ochii la frunzele copacilor care umplu râpile
Nasul adulmecând aroma de Isabela de pe strada Crizantemelor
Pielea făcându‐se preș în fața acestui soare capricios și ingrat
Degetele pe părul ei ce cade în valuri
Urechile lângă acel Adagio în G minor
Fiecare parte din mine divizată între aici și acolo
Între acum și atunci
Între eu și o alta
Între om și încercarea de a fi
Irpin
e un pustiu al ființei
aproape ca una dintre planetele unde ajunsese micul prinț
amintiri de copaci, de case, de oameni
doar un vânt ce biciuie pietrele
doar un nor de praf imens ce‐ți răpește suflarea
și te învăluie ca pe un Isus într‐un giulgiu
la ce bun ochii pe această „planetă străină și grea”?
de ce‐ai striga când nu te mai aud nici bufnițele?
ai putea să te lungești pur și simplu
și
să aștepți să îngrași acest pământ
care de mult nu mai așteaptă nimic
în Sonata lunii se aud două voci
una care răsună în permanență
atotprezentă
iar alta – silabisită
de parcă i‐ar fi lene să spună ceva
o fi prea obosită
sau a înțeles că nu au rost
cuvintele
Interior
din zi în zi, tot mai mult stau în casă, tot mai mult cobor în mine
ca un miner dau cu dalta în miezul a ceea ce nu se poate vedea din afară
cei patru pereți mă strâng asemenea unor feșe călduțe, pline de mir
oare tot astfel îmi va plăcea și îmbrățișarea pământului?
Debussy, Claire de lune
valurile te ating pe glezne cu tot cu alge și mațe de îngeri
exact ca într‐un poem de Artiom Oleacu
te văd și ți‐aș striga să nu‐ți umpli buzunarele cu pietre
nu ești deloc originală
Woolf a făcut‐o înaintea ta
mult înaintea tuturor
siropos
spune‐mi, atunci când te afunzi în tăcere până la gât
plutind în nămolul vâscos al lipsei de sine
îți simți pielea sfârâind?
înțelegi că fiecare cuvânt nespus lovește
cu ascuțișul ghilotinei?
Irina Zaruțka
Tu ai văzut vreodată
cum se scurge sângele din soare?
L‐ai văzut înjunghiat și
târându‐se pe cer
neînțelegând
ce i se întâmplă?
L‐ai văzut
oare
așa
și nu te‐ai întrebat
dacă
odată cu moartea lui
vei fi la fel?…
