După Catastrofă am reînviat pe lumea asta. Pricep că acest cuvânt are conotații religioase, îl evit, dar nu‑mi vine altul mai potrivit, căci pe lumea asta schimbată m‑am trezit în împrejurări foarte ciudate dintr‑o stare similară cu moartea clinică.
Cu câteva luni înaintea Catastrofei am încercat să mă sinucid, când, după despărțirea de soția mea, Iulia, am început să‑mi pierd treptat rațiunea de a fi. Am introdus în cabina mașinii furtunul de la țeava de eșapament, am pornit motorul. Ultima mea idee a fost dacă nu trebuia să las totuși o scrisoare de adio.
În acele câteva luni care au trecut între încercarea mea de plecare din lume și Catastrofă, cred că am fost în comă. Cert e că în memorie mi‑a rămas o gaură neagră. Nu‑mi amintesc niciun vis, vocile oamenilor care se străduiesc să‑mi vorbească. Nimic.
Trezirea ca atare mi‑o amintesc ca pe niște sclipiri izolate, după care îmi pierdeam din nou cunoștința. După ce mi‑a revenit definitiv cunoștința și am început să percep lumea înconjurătoare, am descoperit că sunt într‑un salon de spital.
Arăta rigid în albeața lui, de parcă pereții ar fi strălucit intens în alb. Pentru o clipă mi‑a trecut prin cap că sunt mort și aștept într‑o încăpere albă continuarea drumului mai departe.
Când mi‑am dat seama că nu halucinez, am simțit mai întâi o oarecare dezamăgire că n‑am reușit să părăsesc lumea asta. Dar imediat i‑a luat locul groaza, căci în salonul de spital domnea o liniște de mormânt, îngrozitoare. Cu câțiva ani în urmă am avut o operație la umăr, după un accident la schi, și‑mi amintesc că după ce mi‑am revenit din narcoză, secția de reanimare era plină de diverse sunete pe care le emiteau aparatele la care eram conectat. Dar acum toate tăceau.
Am reușit să‑mi rotesc un pic capul. Am observat că punga de plastic din care trebuia să‑mi picure hrana artificială era goală. Toate monitoarele aparatelor erau stinse. Din masca de oxigen pe care o aveam la gură nu ieșea deloc aer. Am reușit să‑mi scot masca de oxigen de pe față și m‑am surprins că nici în salon, nici pe hol nu era nicio lumină aprinsă. Dar cum eram prea obosit și derutat ca să dezleg enigma, într‑o clipă am ațipit.
Când m‑am trezit din nou, mi‑a trebuit cel puțin o oră până am fost în stare să mă așez. La lumina lunii am reușit să dibuiesc butonul de alarmă. Numai că la apăsare n‑a reacționat nimeni.
Ceea ce a urmat mi‑a rămas în memorie ca un film. Văd chiar și acum cum îmi suflec cu grijă cămașa de spital, să controlez dacă nu dau de vreo rană pe corp. Nu văd niciuna, dar pipăi o cicatrice mare sub laringe. Smulg leucoplastul de pe mână și‑mi scot din braț acul la care era conectat tubul ce duce la punga goală pentru hrană artificială.
Mi‑e așa o sete, de mă face să mă ridic în picioare, deși tremur de slăbiciune. Sprijinindu‑mă de perete, mă târăsc până la robinetul de la chiuveta albă. Reușesc să‑mi pun apă în paharul de lângă chiuvetă, apa e puțin ruginie. Înghit cu nesaț, dar după câteva înghițituri mi se face rău. Mă așez pe pat și ațipesc din nou, în șezut. Când mă trezesc, mă simt mai bine.
Îmi zic că‑i cazul să ajung afară și să aflu ce se întâmplă, dar abia după câteva ore sunt în stare să mă țin pe picioare, sigur că nu‑mi pierd cunoștința. S‑a făcut ziuă, lumina pătrunde pe fereastră, în spital ar trebui să fie un du‑te‑vino, dar domnește o liniște desăvârșită. O liniște îngrozitoare.
Ies încet pe holul întunecat, mă strecor până la camera cea mai apropiată și deschid ușa cu greutate…
Imaginea de care dau mi‑o proiectez din când în când în memorie și azi. Camera e inundată de lumina soarelui. În trei din cele patru paturi văd pacienți fără semne de viață, alt bărbat zace pe podea. De parcă ar fi încercat să se ridice, dar s‑a prăbușit brusc.
Mă apropii șovăitor de ei – trupurile sunt reci, dar niciunul nu are urme de luptă de moarte. Morții arată calm, în ochii deschiși se oglindește surpriza.
Nu‑s în stare să gândesc logic. Nu‑mi pot explica contrastul dintre coridoarele pustii și ceea ce văd în salon. Abia după câteva zile, pornind de la diverse indicii, constat că la patru dimineața s‑a produs Catastrofa.
În clipa asta nu am habar de volumul pacostei care mă așteaptă. Sunt convins că grozăvia asta e legată numai de spitalul în care mă aflu. Cred asta și după ce dau peste alte cadavre, în halate albe, în cabinetul asistentelor și al medicilor.
Mă întorc pe coridor, mă mișc încet pe lângă perete până la recepție. Cum mă aplec peste birou, dau cu ochii de corpul unei femei în halat alb, pe podea.
Degeaba caut urme de violență – de pildă, de explozie. Nu pricep cum de nu bântuie peste tot polițiști sau sanitari de la salvare. Cu destulă greutate reușesc să ajung până la ușa de la intrare, dincolo de ea observ vegetația din parcul spitalului. E pustiu. Tăcerea rău prevestitoare e tulburată doar de ciripitul păsărilor.
Privesc neîncrezător în jur, total derutat. Îmi tremură picioarele și mâinile. Încerc să strig, să atrag atenția asupra mea, dar singurul sunet pe care îl scot e un fel de grohăit. Încă nu mi‑a revenit vocea după trezirea din comă. Îmi trece prin minte că dacă ar fi un coșmar, acum chiar că m‑aș trezi îngrozit. Dar nici vorbă de așa ceva.
Câteva clipe judec aiurea ce să fac, apoi îmi vine brusc ideea să sun pe cineva. Poliția, prietenii, cineva tot trebuie să‑mi vină‑n ajutor.
Însă telefonul de la recepție nu funcționează. Presupun că a căzut curentul de câteva zile, altfel ar fi funcționat generatoarele de rezervă în spital. Probabil că și ele au rămas fără combustibil și n‑a mai rămas nimeni să le alimenteze.
Nu departe de femeia care zace inertă pe podeaua recepției e un mobil. Îl iau în mână. Spre surprinderea mea, display‑ul se aprinde, dar mi se arată că aparatul e blocat. Eram gata să dau cu el de pământ, furios, apoi îmi vine ideea să‑l țin în fața chipului femeii moarte. Se deblochează.
Cu degete tremurânde formez numerele câtorva linii de urgență, apoi pe al amicului meu Richard, dar nu se face legătura. Niciun robot, ba nici măcar bruiaj nu aud în aparat. Mai încerc, pentru orice eventualitate, să‑i sun pe doi colegi de serviciu, dar același eșec.
Senzația de angoasă care mă cuprinde devine aproape insuportabilă, dar, spre surprinderea mea, starea de rău pe care o simțeam s‑a atenuat. Ies din nou afară. Lângă intrare e o ambulanță parcată.
Lângă ea observ un cadavru în uniformă portocalie. Mașina e deschisă, văd cheia de contact. Nu știu dacă am forța necesară să conduc o mașină, dar e musai să plec de aici.
Pornesc încet înspre poarta spitalului. Mașina nu‑i greu de manevrat, dar tot sunt silit să mă opresc de câteva ori și să inspir adânc. Am amețeli. Ocolind pe trotuar bariera căzută, dau cu ochii de un corp prăbușit la poartă.
Pentru o clipă sunt sigur că totul este doar un vis. Am auzit cândva că oamenilor treziți din comă sau după un somn artificial de lungă durată le era greu să facă diferența dintre realitate și vise. Poate că nici eu încă nu m‑am trezit, încă mai dorm, încerc să mă conving. Numai că ceea ce văd în jurul meu este cumplit de real.
Pe străzi nu este niciun trafic rutier. Mai bine spus, sunt pustii, fără viață, imagine îngrozitoare la lumina zilei. În acest moment încă nu bănuiesc că oamenii au fost surprinși de Catastrofă când dormeau profund. La patru dimineața erau pe străzi doar câteva mașini, majoritatea taxiuri.
După ceva vreme, zăresc la distanță o mașină de gunoieri în mijlocul șoselei. În rest am tot carosabilul la dispoziție, doar pentru mine, un avantaj în acest moment. Mă simt rău. De la comă și de la confruntarea cu ceva de‑a dreptul de neînțeles.
Cred că exact în acea clipă mi‑a venit ideea că sunt martorul a ceva inuman, dar nu în sensul în care este înțeleasă expresia „inuman“. Deci, ca un comportament care iese din normele comune ale societății umane.
Mă refer la faptul că întreaga lume, așa cum o știam până în prezent, funcționa într‑o oarecare ordine bine cunoscută. Ordinea umană. Creierul meu, asemeni creierelor tuturor celorlalți oameni, era acordat la codul lumii umane. Unele situații le rezolva automat, căci mergea în ordinea stabilită a cauzelor și urmărilor, care corespondeau cu activitatrea umană și cu experiențele noastre cu civilizația umană.
Însă toate acestea lipseau din filmul pe care mi‑l proiectez acum în minte, creând impresia unei înstrăinări îngrozitoare. De parcă de undeva ar fulgera o altă realitate – nemiloasă și rece.
Mi‑a trecut prin cap că m‑am trezit în altă lume, diferită de cea din care încercasem să plec. De parcă cineva m‑ar fi gonit de acasă, unde nu mă mai pot întoarce.
Dar pe șoseaua pustie nu am timp de meditat la astfel de lucruri, vreau să ies de aici, să scap de senzația asta de angoasă insuportabilă. Dar încotro s‑o iau? S‑o iau spre casă?
Mă gândesc că dacă n‑am reușit să comunic cu prietenii, tebuie să merg la ei. Sigur au să aibă vreun răspuns. În aceste clipe încă nu accept că putea să‑i lovească și pe ei Catastrofa. Sper, ca de atâtea ori în lunile următoare, că imediat ce trec de dealul următor situația va fi alta. Așa că pornesc spre Troja din apropiere, unde locuiește Richard.
(Continuare în numărul următor)
(Traducere din cehă de Lidia Sofian‑Nasincova)
