Întunericul la care au fost condamnate micile orașe ucrainene nu este nici pe departe la fel ca întunericul din Lvov, parțial luminat. Aici este atât de gros și de dens, că îl poți pipăi cu mâna. Bătut, ca un sveter făcut acasă. Totuși, nu toată lumea are lanternă. Cu atât mai puțin în fiecare secundă. Și e de înțeles: drumurile pe care le cunoști încă din copilărie le poți străbate și cu ochii închiși. Pe oameni nu atât îi vezi, cât îi ghicești după cum se mișcă întunericul.
Privind la umbrele înghițite de întuneric, te întrebi: oare ce fac în aceste clipe oamenii care se tem de întuneric? Frica lor este mai grea ca un sac de ciment, este foarte greu de controlat și e aproape animalică. Cum se simt acum? În ce caută lumina? Dar te gândești și la altceva. Rușii au adus pe străzile și în casele ucrainene întunericul din evul mediu. Totuși, oamenii spun: „Mai bine să trăim cu fricile noastre față în față decât cu voi”. Fără voi. Fără voi.
Lumina se va întoarce la ucraineni, dar rușii nu o să scape niciodată de întunericul pe care-l răspândesc în lume, zi și noapte. Pentru că le e frică. Frica de-a se vedea în lumina viitorului. Un viitor de care toată lumea se teme în Rusia.
