Victor Druță: „Ei bine, eu sunt un domn profesor din Moldova, care lucrează portar la un bloc în Italia și visează să se facă scriitor în România”
Victor Druță s-a născut în satul Țahnăuți, raionul Rezina. Este licențiat al Universității Pedagogice „Ion Creangă” din Chișinău. A lucrat profesor de limba română la școlile din Echimăuți și Cinișeuți, raionul Rezina. În anul 2003 decide să emigreze în Italia, unde deja lucra soția. Se stabilește la Roma și, de atunci până în prezent, locuiește în capitala Italiei. Este autorul cărții Vorbiți-ne despre Italia, domnule profesor, apărută recent la Editura Coresi Publishing House, București.
Vă cunosc grație articolelor publicate în italiană și română atât pe rețelele de socializare, cât și în paginile unor ziare. Cine este scriitorul Victor Druță?
Să mă definesc drept scriitor ar fi o laudă de sine cu totul exagerată… Cu toate că, atunci când nu mă aude nimeni, mă poreclesc, mă auto-lingușesc cu eticheta asta nemeritată. Și nu o merit, pentru că nu-mi câștig pâinea cea de toate zilele cu pana, cu tastatura, ci cu niște instrumente mai puțin scriitoricești, cu mătura, cu grebla, cu lopata. Ca să dau însă un răspuns mai concret la întrebare, sunt un băiat de la țară, din Republica Moldova. Pentru un an am studiat istoria la Universitatea din Chișinău, am fost apoi soldat sovietic în stepele Kazahstanului, am absolvit Institutul Pedagogic „Ion Creangă” din Chișinău. Și am lucrat vreo 20 de ani ca învățător de limba română la Echimăuți, Cinișeuți, Rezina. Pentru o scurtă vreme am fost și jurnalist la „Farul Nistrean”, ziarul raional din Rezina. În tot răstimpul acesta am mai și scris: poezii pentru fete, ca să le măgulesc, povești pentru copiii mei, ca să-i adorm, articole pentru „Literatura și Arta”, „Săptămâna”, „Făclia” – ca să-mi satisfac gustul de a polemiza cu toată lumea. Deci, cine sunt eu? Citisem cândva, în tinerețe, o definiție foarte frumoasă a poeziei: „Poezia este un animal marin, care trăiește pe pământ și care vrea să zboare”. Ei bine, eu sunt un domn profesor din Moldova, care lucrează portar la un bloc în Italia și visează să se facă scriitor în România. Sper să mi se împlinească visul, că sunt încă tânăr. Am doar 65 de ani.
Mulți înainte! În Italia cum ați ajuns? Cum v-a întâlnit această țară?
În Italia venise la început, în 2000, Lenuța, soția mea, profă și ea, de matematică. Tocmai erau în plină desfășurare vremurile celea când învățătorii nu primeau leafa cu anii. Lenuța a venit cu intenția de a face niște bani. „Peste un an mă întorc. Am vorbit cu directorul, să-mi țină locul.” S-a întors peste trei, ca să mă ia în Italia și pe mine… La început, pe mine Italia nu m-a prea impresionat. Secera și ciocanul mâzgălite pe pereți, strada Marx, bulevardul Togliatti. Ăștia mai visează comunismul, ziceam, ei nu știu cât de bună-i viața în colhozul „Lenin”, nici nu au văzut o mașină de spălat „Aurica”. Îmi erau totuși interesante luptele lozincilor de pe pereții caselor. „Fasciștii, detașament de eroi!” glăsuia o inscripție. Nu rămânea mult așa, veneau suporterii comuniștilor s-o corecteze: „Fasciștii, detașament de căcați!” Încetul cu încetul, având norocul să lucrez ca badante (îngrijitor) în niște case cu multe cărți, ziare și intelectuali de rasă, am învățat să înțeleg și chiar să îmi fie dragă Italia…
Să revenim la cartea dumneavoastră. De ce totuși ați pus în titlu „domnul profesor”?
Pentru că de fapt, dacă e să fim serioși și să lăsăm vorbele de duh la o parte, eu m-am simțit întotdeauna un învățător. Și toată cartea ar fi parcă un șir de lecții pentru elevii mei. Și, așa cum doream cândva, în clasă, să le transmit prin vocea, prin cuvintele mele frumusețea Scrisorii a treia, a Morții căprioarei, a Poveștii lui Harap Alb, a Pisicii care umbla din capul ei, a Fetiței cu chibriturile, tot așa, zic, am încercat în această carte să vorbesc de Republica Romană, de Garibaldi, Mazzini, Primo Levi, Fabrizio de Andrè etc. Uite așa, rămân un învățător.
Conținutul cărții este o descriere selectă a societății italiene, începând de la „capul” Italiei: Vaticanul, continuând cu „inima”: capitala, pornind din Evul Mediu până în prezent. Ați analizat etapă cu etapă evenimentele principale: Renașterea, risorgimentul, fascismul etc… Capitolele, fiecare, încheindu-se cu trimiteri la date, nume, evenimente corespondente cu ceea ce s-a desfășurat și în spațiul românesc. Modalitatea folosită este de invidiat și dă cărții o aură aparte. Această idee v-a venit din start?
Ah, da! Anume aceste paralele mă chinuie de când am venit în Italia. Ce au ei și avem și noi. Ce au ei și nu avem noi. Ce avem noi, dar nu au ei. Ce nu au ei și nu avem nici noi. Există atâtea lucruri de comparat. Pizza și plăcintele. Chianti al lor și Purcari al nostru. Marco Polo și Nicolae Milescu Spătarul. Leopardi și Eminescu. Gianni Rodari și Grigore Vieru. Collodi și Spiridon Vangheli. Și tot așa. Pentru că totul se cunoaște prin comparație. Și, deoarece cartea e scrisă în limba română, ea se adresează în primul rând moldovenilor și românilor din Italia. Și le vorbește despre a doua lor patrie. Nu e o carte de istorie, nici de geografie, nu e un ghid de călătorie – e o culegere de eseuri, e o efuziune sentimentală a autorului și o completare a lucrurilor pe care poate le vezi în fiecare zi. Citind această carte, poate că le vei vedea mai bine. În sensul că, de exemplu, dacă vei ști istoria lui Giordano Bruno, atunci și Campo de Fiori de la Roma, unde a fost ars pe rug gânditorul, îți va părea mai altfel, s-ar putea să simți în nări un lejer miros de fum și carne prăjită…
Începutul cărții mi s-a părut scris pe o tonalitate austeră: date, noțiuni istorice, apoi, de la o pagină la alta, treceți la o descriere lentă, chiar jucăușă pe alocuri, captivându-l la maximum pe cititor. La care pasaj din carte țineți cel mai mult?
Prefața! Am scris-o la început, când restul textului încă nici nu exista. Prefața a dat tonul. Dar îmi place, desigur, toată cartea. E declarația mea de dragoste pentru Italia. Și îmi place această declarație pentru că în ea se regăsesc și imaginile dragi ale pământului nostru. Un mic amănunt. Că am crezut în această carte nu e numai meritul meu. Am găsit niște editori, soții Vasile și Michiela Poenaru, de la Coresi Publishing House din București, care m-au tratat de la bun început cu un respect și o bunăvoință ieșite din comun. Nu mă cunoșteau, nu ne văzusem niciodată. Au făcut-o, îmi place să cred, doar pentru meritele cărții mele. Cuvintele lor, că va ieși o carte foarte frumoasă, mi-au dat aripi. Le mulțumesc din toată inima.
Este o lucrare bine structurată, originală, captivantă și, după părerea mea, utilă. Credeți că lipsindu-vă de profesia dumneavoastră și publicând această carte v-ați revanșat?
Fără doar și poate, îmi gâdilă orgoliul. Dar nu sunt „revanșist”. Și nu îmi frâng mâinile din părerea de rău că nu mai sunt profesor în școală. Ba chiar mă surprind uneori seara că mă apucă așa, o bucurie neînțeleasă, fără motiv. Și atunci îi zic Lenuței: ce bine că nu avem de pregătit planurile lecțiilor pentru mâine! Asta e, nu sunt un tip care suferă, ci unul care se bucură.
Nu ați încercat să scrieți și în italiană?
Ba da, dar a fost demult, prin 2008. Publicasem atunci, în „Il Foglio” lui Giuliano Ferrara, patru articole. Unul din ele era „Il popolo più ridicolo del pianeta”, în care prezentam chiar Moldova noastră. Era un articol scris în mod deliberat într-o manieră lejeră, glumeață, ironică. Vorbeam de exemplu despre dubiile moldovenilor în ceea ce privește denumirea limbii lor, despre paradoxul cumințeniei noastre din timpul foametei și colectivizării forțate, care foamete și colectivizare cântăresc, în conștiința multora, mai puțin decât palma jandarmului român, aplicată unui bețiv sau hoț de găini. Vorbeam despre renașterea spirituală a basarabenilor noștri în timpul cât am făcut parte din România și de faptul că anume intelectualii cu școală românească ne-au salvat identitatea în fața buldozerului rusificator. Dar și cât de ridicoli suntem noi, moldovenii, când, supărați pe bună dreptate pe imperialismul rusesc, îl atacăm mitocănește pe Pușkin. Apropo, îi înțeleg pe ucrainenii care suferă agresiunea brutală a Rusiei putiniste, dar nu înțeleg de ce ar trebui să lupte ei și cu cultura rusească. Am în vedere că nu demult consulul Ucrainei la Milano a protestat contra reprezentării operei Boris Godunov și recitalului Annei Netrebko… Ei bine, articolul acesta a fost întâlnit în sulițe de mulți moldoveni, care m-au înjurat copios, ca dovadă că nu pricep raționamentele nuanțate. Un alt articol din „Il Foglio”, pe care îmi face plăcere să-l menționez, e „Zingariada… Tziganiada”, despre soarta țiganilor înrobiți, disprețuiți, deportați, discriminați, dar de multe ori simpatici…
Cum aveți de gând să lansați cartea? Și unde?
Am „lansat-o” în primul rând pentru soția mea, apoi pentru copiii mei, trei fiice, apoi pentru nepoții mei, șase în total. Toți așteptau de multă vreme un gest cât de cât important din partea mea. Am lansat-o pe Facebook, pentru toți prietenii și elevii mei, care au întâmpinat cartea cu mult entuziasm. Urmează lansarea la Târgul de carte Gaudeamus de la București, pe 10 decembrie. Mi-aș dori mult ca Vorbiți-ne despre Italia, domnule profesor! să ajungă și la Chișinău, în Moldova noastră…
