Astăzi merge în sat, să ajute la curățatul viei. Taică-său împlinește, de Sfântul Dumitru, 80 de ani și-i vine greu să ajungă în Valea Dascălului, unde are șase rânduri.
Cât pe ce să întârzie la tren. Și-a luxat un picior la fotbal și pășește cu greu. Când a ajuns pe peron, a apărut și trenul, o producție a Ungariei din vremea când era țară socialistă. Erau aceleași patru vagoane, cu două mici locomotive pe la capete, cu care mergea la părinți pe când era student. Și-a găsit cu greu un loc în vagon.
În gară la Măgureanca îl aștepta Grigorii Constantinovici, șeful Casei de Cultură și nașul lui frate-său, or, el nu se pricepe la curățat via. Grigorii Constantinovici l-a întrebat ce-a pățit. I-a spus că a alunecat, când urca scările la facultate. A urcat în caroseria camionetei și s-a așezat lângă soția lui nea Grișa, Maria Ilarionovna, fosta lui profesoară de matematică. Îmbrobodită până aproape peste ochelari, într-o fufaică și fustă veche, încălțată în galoși murdari de glodul altor zile de primăvară, arăta mai îmbătrânită decât o văzuse ultima dată, de Paștele Blajinilor.
S-au oprit lângă fântâna cu cumpănă din Suhaturi și au umplut două sticle de plastic. Apa era cam sălcie.
Rândurile de vie se întindeau chiar în vârful dealului. Grigorii Constantinovici a parcat camioneta pe lotul lăsat în paragină al lui Vanea lui Chircel. Trebuia să-și schimbe hainele și a coborât până la o construcție ce fusese în tinerețe un chioșc de ziare. Acolo, s-a echipat ca pentru munci agricole.
A scos din rucsac o pereche de foarfece de vie, cumpărate cu două zile în urmă de la magazinul din cartier. Grigorii Constantinovici s-a uitat cam lung la ele, apoi s-a apucat de curățat. El și cu matematiciana la pensie au început să lege via. Cum Maria Ilarionovna absolvise universitatea la care profesa el acum, găsise nimerit să afle cine dinte lectori mai lucrează, cum sunt studenții de astăzi: totuna gurile le erau libere și nu se grăbeau nicăieri. Când însă l-a întrebat de ce vine rar la taică-său, a decis să strângă râpca și s-o scoată la margine. Șeful Casei de Cultură a venit la camionetă, a scos din lada cu instrumente un clește și a îndreptat lamele foarfecelor.
- Rahat chinezesc! Trebuia să cumperi de cele rusești, că-s din metal tare.
- Da’ de unde dracu să le iei?, a mormăit el.
Până la amiază, șeful de club a reușit să curețe trei rânduri de vie, iar el și profesoara, să le lege. S-au așezat să mănânce în spatele camionetei. Grigorii Constantinovici s-a luminat la față când a văzut vodca turnată în păhărelele de plastic: „Ei, să dea Domnul să aveți roadă!”
După al doilea păhăruț, a spus că moș Mitru a vrut să vină și el să ajute la curățat. „Da’ i-am zis să stea acasă pe nevoia asta, că ne-om lămuri noi cumva”. Maria Ilarionovna l-a lăudat că a găsit timp să vină și să-și ajute părintele. Ca să schimbe direcția discuției, i-a întrebat de ce a rămas lotul lui Vanea lui Chircel neprelucrat. Femeia și-a șters ochelarii cu colțul broboadei:
- Păi, nu știi? S-a spânzurat. Corina, nevastă-sa, lucrează la Moscova. El s-a certat cu Ileana Zaiț de la niște fleacuri, de, ca-ntre vecini. Și asta i-a zis: „Dacă-i așa, apoi să știi că Marin al meu (băiatul ei mai mare e și el la Moscova) o freacă pe Corina ta în toată ziua.” Și Vanea s-a spânzurat, chiar în noaptea aceea, de nucul din fundul grădinii…
- Cine știe dacă e adevărat sau nu ce-a spus Ileana, a intervenit Grigorii Constantinovici, dar acum n-are nicio importanță. Păcat, a fost un om luminos.
Fosta profesoară însă era de părerea că nevasta lui Vanea nu e fără păcat și că bărbatul a procedat ca un prost:
- Acuma ea înflorește la Moscova, iar el putrezește la Măgureanca.
Îi părea rău că a pornit această discuție și s-a ridicat de la masa improvizată. Constantinovici i-a spus că nu mai poate lucra cu foarfecele chinezești și le-a scos pe ale lui din lada cu instrumente: „Le-am cumpărat acum 10 ani și încă-s în treabă”.
La orele 18:10 avea tren spre Bălți. Oricum, pe la 17:00, via lui taică-său era curățată și legată. Mai trebuia de strâns ripca de pe un rând, dar el abia de mai mișca piciorul betejit. „Las’ că rezolv eu luni, că totuna am să vin să tai un nuc din via mea”, l-a asigurat Constantinovici.
S-a îmbrăcat în hainele de călătorie și a urcat în camionetă. În iazul din mijlocul Văii Dascălului înotau două lebede. Maria Ilarionovna a zis că-i o minune: „E prima dată când au venit lebede la Măgureanca”.
În drum spre sat, s-au oprit iarăși la fântâna cu cumpănă. În timp ce șeful culturii locale turna apă în radiatorul camionetei, el a băut direct din căldare. Apa nu-i mai părea atât sălcie. L-a rugat să oprească în capătul satului, la gară. „Dar poate mergi să-l vezi pe moș Mitru și te-i duce cu trenul de 9:10?” I-a spus lui Constantinovici că are o întâlnire importantă în acea seară. I s-a părut că s-au uitat ambii dojenitor. Dar nu-i păsa, era mort de oboseală.
Trenul spre Bălți a venit cu o întârziere de zece minute. În vagon, pasageri puțini. La Fălești, au urcat încă vreo șapte personaje de ambele sexe. Locomotiva a accelerat, poate ca să se recupereze întârzierea. La vreo doi kilometri de gara Catranâc, trenul a frânat brusc, de s-au rostogolit cu toții de pe banchete. Ușile s-au deschis automat și pasagerii au sărit pe terasament. Luase foc locomotiva.
După vreo douăzeci de minute, incendiul a fost lichidat, însă nu se putea merge mai departe: se defectase o piesă importantă din burta locomotivei. Pasagerii au pornit spre Catranâc. El a rămas mult în urmă. Când a ajuns la gară, numărul de călători se mai împuținase. Plecase ultimul autobuz spre Fălești.
S-a așezat pe banca de la intrare în mica sală de așteptare. Trebuia să rabde până la trenul de la 21:45 și mai erau aproape două ore și jumătate. L-a străfulgerat gândul că mai bine mergea să-l vadă pe taică-său. O femeie, a cărei uniformă îi scotea în relief formele plinuțe, i-a anunțat că trenul de la 21:45 va fi neapărat. Se lăsa răceala și a intrat în sală, unde se aflau vreo 30 de victime ale incidentului. Voia să sune acasă, dar i se descărcase telefonul. A intrat tacticos în biroul frumoasei doamne, care sorbea dintr-un ceai cu arome de flori de tei. N-avea încărcător pentru Samsung, dar i-a propus un ceai. A acceptat cu plăcere. Afară, s-a auzit motorul unui automobil și, la scurt timp, a dat buzna un bărbat înalt, îmbrăcat într-un costum cafeniu. A întrebat răstit ce caută un om străin în încăperea de serviciu. I-a lăsat să se clarifice și a ieșit. Nu s-a mai dus în sala de așteptare. A șchiopătat pe traverse în direcția Bălțului. S-a oprit abia când nu se mai vedeau luminile gării. Ceasul de mână arăta 20:13. Îi părea rău că nu fumează, o țigară ar fi fost la țanc. S-a așezat cu fundul pe rucsac și a închis ochii.
Mamă-sa murise acum șapte ani și taică-său n-a acceptat să vândă casa și să treacă cu traiul la unul dintre cei trei copii, cum n-a voit să-și aducă o altă gospodină care să aibă grijă de el. Ținea două capre, creștea un purcel și niște găini. „Vreau să am cu ce vă primi, când veți veni”, răspundea el la reproșuri. Paradoxal, nu-i plăcea ca nepoții să stea la el mai mult de o zi-două. Poate și pentru că strategiile lui pedagogice nu mai aveau putere asupra urmașilor urmașilor. Când s-au văzut ultima dată, de Crăciun pe vechi, taică-său i-a spus apăsat să aibă grijă de ce i se întâmplă în casă. Nu i-a plăcut intervenția, dar n-a zis nimic.
S-a uitat iarăși la ceas. Trebuia să se întoarcă în stație. Când a venit trenul, în vagon, erau vreo zece pasageri.
Au ajuns la Bălți la 22:58. A chemat un taxi, care a venit în 8 minute. S-a urcat pe bancheta din spate. Între timp, s-a apropiat o doamnă cu o geantă grea și a vorbit ceva cu șoferul. Acesta l-a întrebat dacă acceptă să mai ia o pasageră până în cartierul „Steluța”. N-a avut nimic împotrivă, deși avea nevoie să ajungă în „Dacia”. Femeia, de altfel, destul de drăguță, s-a urcat alături de el. A reușit să-i spună că se numește Otilia, că bărbatul i-a murit un an în urmă și locuiește singură, că vine de la Hiliuți, unde părinții i-au lăsat casa prin testament, că este contabilă la „Incomlac”, că-i place să călătorească, că are o fată căsătorită cu un american și că degrabă va fi bunică. El n-a vrut să scoată niciun cuvânt.
Taxiul a oprit lângă un bloc de locuit cu cinci etaje de pe strada Boris Glavan. Văzând că șoferul și-a aprins o țigară, s-a oferit să-i ajute doamnei să ducă geanta. Îi trecuse miraculos piciorul. Otilia locuia într-un apartament cu trei odăi și, chiar din antreu, se putea observa că a avut un soț gospodar. I-a propus o cafea, în semn de mulțumire și l-a asigurat că, dacă e nevoie, va chema un alt taxi. Înțelegea că-l pălise norocul să întâlnească, tocmai când se aștepta cel mai puțin, o femeie atât de cooperantă, dar minutarele porniseră spre miezul nopții și acasă îl aștepta Marina. Nu că se temea de nevastă-sa, totul era mult mai complicat, dar la vârsta lui asemenea situații trebuie pregătite. A cerut numărul de telefon al Otiliei. I l-a caligrafiat cu un fel de resemnare pe spațiul liber al unei chitanțe de la curățătoria chimică. Când a ieșit, șoferul l-a atenționat că va trebui să plătească și pentru timpul cât l-a așteptat.
A intrat cu atenție în apartament. Din dormitor răsuna răscolitor Thelo na me nioses al lui Nicos Vertis.
- Tu ești, Eugene? s-a auzit vocea soției. Pe unde dracu umbli? De ce nu răspunzi la telefon?
- Mi s-a descărcat, dragă!
- Așa ai fost toată viața! Te-a sunat ăsta, cum îi zice, Grigorii Constantinovici, de la Măgureanca. Pe taică-tu l-a luat ambulanța și e internat la terapie intensivă, la Fălești…
