„În mod normal, la această vârstă, copiii nici nu ştiu ce este
o stare sufletească. Asta însă nu-i împiedică să scrie despre
ea, ca şi cum ar şti, la fel cum fac de multe ori ziariștii […].
Sau, dimpotrivă, se limitează la a da definiții de genul: stare
sufletească e atunci când mama mă ceartă că am stat prea
mult afară și am jucat fotbal; stare sufletească e când mă uit
prea mult la televizor şi mă doare capul; stare sufletească e
dacă plâng când mă bate tata.”
(Petru Cimpoieșu, Simion liftnicul)
Azi mănânc bătaie, la sigur! Ei și ce? Nu e pentru prima dată. Și cred că nici ultima…
Despre vizita unui grup de scriitori în școala noastră am aflat abia ieri. Săptămâna trecută am fost răcită și n-am frecventat orele. Colegii n-au venit să-mi spună ce mai e nou pe la școală. Nici măcar Mariana, cu care stau într-o bancă și mă împac cel mai bine, nu s-a interesat de viața mea. S-o fi temut și ea ca nu cumva să se molipsească de la mine, Dumnezeu știe…
Dacă mi-ar fi spus doamna Mititelu să învăț și eu o poezie, învățam, că nu-s o toantă. Deși anume ea, profesoara de română, mi-a spus de mai multe ori, față de toată clasa, că n-o să ajung mai departe decât mam-mea. Asta m-a rănit foarte tare și de atunci mă prefac că o suport. Îmi place să citesc, și să învăț poezii pe de rost îmi place, dar când văd cum se uită la mine și că niciodată nu-i place cum recit, mai bine îi spun că n-am învățat. Și astfel îi torn apă la moară.
Mă irită când cineva o vorbește de rău pe mama. Și mie, de foarte multe ori, îmi vine să-i zic vreo două, dar astea sunt chestii de familie. De ce să-și bage cineva nasul în viața noastră, de ce să ne judece? Oare e corect ca o profesoară să înjosească o elevă, dându-le și altora prilej de glume idioate? Eu zic că nu. Dar aia de română așa procedează. De fapt, nu doar doamna Mititelu greșește, doar că ea o face cel mai des. Și cel mai dureros pentru mine.
Mi-e ciudă pe mama că a fost o proastă și n-a putut să-și aranjeze altfel viața. L-a făcut pe frate-miu când era fată mare, apoi a luat-o un băiat din satul vecin, bătut și el de soartă. Peste vreo doi ani, m-au făcut pe mine. Când eram în clasa a patra, tatăl meu a murit. Prostește – iarna, la pescuit. Gheața era subțire, iar el avea ceva grade în cap. A fost un om de treabă, Dumnezeu să-l ierte.
Nici atunci când trăia el n-o duceam cine știe ce, dar după ce s-a dus în pământ cu zile, ne este și mai greu. În primul rând, mamei. Frate-meu abia anul trecut a terminat, câine-câinește, nouă clase. Iar din vară îl slugărește pe unul care are o stână, și acela mai mult îl ciomăgește decât îl plătește. Așa e când n-are cine să se pună pentru tine…
Mama mai lucrează cu ziua la oamenii din sat, dar nu întotdeauna vine cu bani acasă. Unii îi dau ba niște brânză, ba niște murături sau ce mai ocupă degeaba loc în beci. Înțeleg că și acestea prind bine câteodată, dar să tragi sapa o zi de vară pentru un borcan de roșii sau o torbă de făină, nu e normal. Și mi-e ciudă pe mama, că nu știe să ceară cât merită pentru munca ei. Așa e ea, mai bine lasă de la dânsa, se gândește ca nu cumva altă dată să n-o mai cheme la lucru.
Sâmbătă a fost la o băbuță din mahala, să-i facă ordine prin casă. Nu știu cât i-a dat, dar nu cred că a umplut-o de bani, chiar dacă a stat acolo toată ziua. Acasă am făcut eu curățenie, așa cum mă pricep. Am dat cu mătura, am șters podelele și am spălat niște haine, de-ale mele și de-ale mamei. La urmă, am aruncat în albie și niște pantaloni de-ai lui frate-meu, care puțeau a mioriță-laie.
Azi dimineață, mama s-a dus la Ghena lui Țapu, la stricat nuci. Mi-a lăsat 20 de lei bătuți și mi-a zis să trec pe la magazin, când mă voi întoarce de la școală și să iau pâine, că ea o să vină târziu. Mi-a dat protmoneul ei vechi, să nu pun banii în buzunar sau în ghiozdan și să nu-i mai pot găsi.
Până acum, n-au mai fost pe la noi scriitori. Astăzi am văzut și eu pentru prima dată niște oameni care scriu cărți. Îi admir, pentru că eu cred că nu e ușor să născocești o poveste care să te facă să plângi sau să râzi cu lacrimi. Ca oameni, o fi având și ei niște neajunsuri, dar n-am eu de unde să știu.
Credeam că vin și ei așa, să ne vadă și să ne vorbească despre ce au mai scris ori au de gând să scrie, că și asta ar putea să fie interesant. Și dacă vin atât de rar, mi-ar fi plăcut să-i privesc și să-i ascult pe ei, că de colegii mei sunt sătulă până în gât. De profa de română, nici nu mai zic. Stăteam în sală și-mi era silă. Nu știu ce-au vrut doamna directoare și madam Mititelu să le arate oaspeților, dar părerea mea e că au cam dat-o în bară. Și o așa priveliște mă umplea de satisfacție.
N-aveam de unde să știu că scriitorii de la Chișinău trebuiau să aducă și cărți pentru vânzare. În afară de manuale, n-am nicio carte acasă. Nimeni nu mi-a dăruit vreodată așa ceva. Poate că-mi doresc să am și eu o carte, una doar a mea. Cine să-mi dăruiască? Mama nu se prea duce la oraș, iar atunci când merge, nu cheltuie banii prin librării. Sunt lucruri de care este mai mare nevoie în casă. „Du-te la bibliotecă!”, îmi zice ea, dar și acolo rareori îți dă ceea ce vrei. Nici măcar romanele din programa școlară nu le au. Visul meu este să am acasă o bibliotecă cât un perete, așa cum am văzut în casa lui Mișa Bâlbă, un vameș de la noi din sat, când am mers odată s-o ajut pe mama la făcut curățenie.
Iar azi a apărut ocazia să mă pricopsesc și eu cu o carte pe care s-o citesc când vreau, o carte care sunt sigură că n-a ajuns și nu știu dacă va ajunge vreodată în biblioteca din sat. De unde puteam eu să știu că aveam să mă aleg tocmai cu două? Și amândouă, cu autograf. Când o să ajung și eu ca mama, cum îmi spune mititica de română, am să mă laud cu ele copiilor mei, că vreau și eu doi – o fată și un băiat, nu contează, mai mare sau mai mic, numai să nu fie un târâie-ogheal ca frate-meu.
Mă uitam la colegele mele, care stăteau zâmbărețe în rând și așteptau ca scriitorii Augustin Carp și Efimia Buzu să le scrie ceva pe acele cărți lucioase, cu niște coperte frumos colorate. Sunt sigură că, așa cum le-au luat, așa o să înțepenească undeva cărțile ’celea și o să adune praful pe o poliță, poate doar Cătălina o să le deschidă azi-mâine, dar nu bag mâna-n foc.
Chiar am vrut să am câte o carte cu autograf de la ambii autori. Cum altfel să-mi amintesc peste ani că într-o toamnă au fost în școala noastră niște scriitori? Una, scrisă de Carp, mi-a dat-o domnul acela mai tânăr, Vlad Croitoru, dar eu o voiam și pe cealaltă, a doamnei Buzu.
Pentru nimic în lume n-aș îndrăzni să cer bani cu împrumut de la cineva din clasă. N-am cerut niciodată, chiar dacă, de multe ori, mai n-am băgat mâna să-mi iau singură. Nu vreau să-i fac mamei probleme în plus, așa că m-am obișnuit cu gândul că trebuie să rabd. Nu am acum, dar într-o bună zi, voi avea. Drept că e al naibii de greu să te amăgești singur pe tine. Mai ales când îi vezi pe alții care îți râd în față numai pentru faptul că ei au, iar tu nu.
N-am putut și m-am pus și eu la coadă, ca să-mi cumpăr cărticica aceea de poezii pentru copii. Cu 20 de lei, banii pe care mama mi i-a dat dimineață, să cumpăr pâine. Asemenea versuri nu mai sunt pentru mine, dar ce să fac, dacă atunci când a fost timpul, n-a avut nimeni grijă să mi le ofere? Mi le cumpăr eu, acum, cu banii munciți de mama. Mi-e jale de ea, că se spetește și aleargă, dar tot nu ne ajunge. Și dacă ar cere mai mult pentru o zi de lucru, poate că tot nu n-ar fi destul, că ce-i în ziua de azi 200 de lei, dar când nu-i ai, și 20 îți par o avere.
De i-aș avea acum, aș fi cea mai fericită, dar astăzi Bojica nu-mi aude rugile și degeaba merg cu capul în jos, că n-a pierdut nimeni 20 de lei, să-i găsesc eu.
Și tocmai azi la magazin e Nina lui Slutu. De era cealaltă vânzătoare, tanti Lilia, îmi dădea două pâini pe datorie, chiar dacă își dă seama că n-o să am degrabă de unde să-i întorc. Pe când asta, nu ți-a da o mână de omăt, în ziua de Crăciun.
Mă duc acasă și voi mânca fără pâine. N-o să umblu prin mahala să cer, că și așa ne scot vorbe. Dar când o să vină mama? La amiază, o să-i hrănească Țapu, dar seara nu vrea să se cheltuie în plus. „O să mâncați acasă”, le zice el lucrătorilor.
Și-atunci? O să facă mămăligă sau o să coacă turte, la o bucată de noapte? Macaroane știu precis că nu mai avem.
Poate să sap în grădină, să am cu ce o îmbuna? Chiar și așa, dă Doamne să nu fie furioasă pe mine, dar nu cred. Presimt că diseară am să mănânc bătaie. Mare treabă! Nu e pentru prima dată. Și cred că nici ultima…
