Maria Pilchin
Ce și cum au scris poeții în pandemie? Cum am citit noi aceste cărți? Cum am scris despre unele dintre ele?
1. Indicele fericirii globale (Tracus Arte, 2021) de Mihai Kantzer, este un volum de poeme în care pandemia este deja la ea acasă. Spaima de moarte, de noul virus nu este una afișată, dar ea este acolo: „nu am atins imunitatea de turmă”. Una din marile schimbări este „Corabia”, un fel de arcă postumană a lui Noe. Peisajele citadine sunt preluate parcă din filmele distopice. Omul nou e omul din balcon, care trăiește o perpetuă criză a integrității, cu o estetică selfie, cu o viață ca „ruleta rusească”, cu o „garderobă de măști/ în culori vii, jucăușe”. Este, de fapt, omul ce va să vină. Reperăm în aceste pagini un fel de poezie science-fiction în mod manifest, o scriitură a grijii pentru ceea ce am ajuns să fim și pentru viitorul în care am putea să nu mai ajungem.
2. Ale noastre dintru ale noastre (Max Blecher, 2020) de Moni Stănilă, aduce în scenă dimensiunea unei vieți de plastic, de cauciuc, de acid hialuronic și de e-uri alimentare. Totul este contrafăcut. E „societatea unificată de ură”, o ură consumeristă. E Apocalipsa sintetică a unei democrații de plastic și ea. Credința este unica soluție dintotdeauna. Omul nu îi înțelege rosturile, „bolnavii ar trebui să ceară de fapt mântuire, nu vindecare”. Ne copleșește rutina ritualului, stăm la tomberonul vieții și nu vedem frumusețea divină. Totul este smart și tehnologizat. Treptat se produce ieșirea dintr-„ale noastre”. Dumnezeirea ne schimbă, ne deschide, „cu Tine orice străinătate devine casă”. Dispare resentimentul. Se retrag frica, groaza și dezgustul. Intervine purificarea, un Catharsis al credinței.
3. În biocharia. ritual ecolatru (frACTalia, 2020) de Mihók Tamás, condiția umană e și ea una plastifiantă: „forțam elasticul ne întindeam măștile”. „Biochar” conține ideea unei terra preta, iar poetul este o portavoce a unei existențe care intră în derivă din cauza naturii sale duale, a dorinței de a popula și a necesității de a polua Pământul în căutarea unui progres iluzoriu, de cele mai multe ori. O expresie a amorului postuman și a tropilor de după metaforă, un ludic al jocurilor virtuale în care este infiltrat și sentimentul erotic. Ecotismul e „câmpul gravitațional/ al poeziei”, ecolatria e ideologia salvgardării Terrei, uneori printr-un „poem reciclat” sau printr-o stare salvată de acesta. Visul la un univers curat devine ecotism, o ideologie artistică a omenirii în „straie de sărbătoare roz-apocalips” cu instantanee sibiline, dilatate până la o realitate probabilă.
4. Cartea efect întârziat (Tracus Arte, 2021) de Oxana Gherman, aduce în față un eu care inspiră și expiră cu „5,5 capacitate pulmonară”, stările unui plâns „în pixeli”. Este o existență a izolării, „imposibila mea izolare”, a retragerii și a plonjării din chietudine. Spasmele, căderea și prăbușirea necesită mereu un moment de respiro, atunci când „plămânii se odihnesc printre cărți”. Totul se descompune. Reperăm nevoia unei pneuma care să ordoneze și să dirijeze universul. Tanatosul e unul al lumilor onirice, „de parcă aș ști cum se moare în somn”. Este moartea omului care nu a învățat să râdă niciodată. Apropierea nu este permisă: „vom continua să păstrăm distanța”, așa cum „trupul nostru s-a interzis sieși”, iar „distanța e confortul minim”.
5. Volumul de poeme o cană de noviciok la bătrânețe (Tracus Arte, București, 2020) de Lena Chilari, este și o modalitate de a înțelege tot ce suntem ca indivizi care populează o geografie, „acea bucată ruptă de strugure”. Familia ruptă în două locuiește într-o lume scindată și ea, într-o „societate bolnavă”, de unde concluzia – „nu ne-am născut în țările potrivite”. Mai ales că țara este un loc ciudat unde se vorbește „limba româno-rusească”. E plaiul omului amestecat. Doar că nici în altă parte nu e Paradisul: „vremurile au ajuns/ de somnambulism acut, consumerism glovo/ viitor incert adus la pachet, sărăcie, defrișări,/ guvern corupt, țară a nimănui, climate change/ poluare intensă, foamete și violență./ până vă treziți, lumea se sfârșește de viruși mutanți”. E traiul de după Cernobâl, cu estetica sa medicală recentă.
6. Anchilopoetica (Alexandria Publushing House, 2020) de Ioan Mateiciuc, este un volum al ieșirii înspre o lume nouă, dar incertă, confuză chiar. Transformarea, travestiul sunt la ordinea zilei, iar „postumanismul e cel care mimează”. Divinitatea e plecată altundeva. În acest context apare Marla, personajul ax, o figură cristică feminină. În jurul ei, pentru ea, cu ea se întâmplă toate. Personajul poematic e „trupul unui delfin/ pe sfârcurile marlei”. Observăm și existența individului printre „industrii creative”. E traiul umbrit de fantasme în care „ne imaginăm siberia și parisul și praga”, unde călcăm peste „tancuri de jucărie” prin „drama sovietică” a trecutului nostru cu „chip de matrioșcă”.
