Absența vocilor critice puternice a dus la o răsturnare ierarhică a valorior
Olga Căpățână: „Viața este o ironie. Să mori de râs, nu alta…”
Olga Căpățână s‑a născut în satul Lencăuți, raionul Ocnița. Actualmente, locuiește la Paris, dar este mereu în „turneu”, lansându‑și cărțile în Moldova, România, Italia, Franța. Este licențiată a Institutului Pedagogic din Bălți, Facultatea de Filologie, dar nu a lucrat nicio zi pedagog. A schimbat mai multe profesii, cea mai grea fiind atunci când s‑a aflat pe câmpul de luptă în războiul din Afganistan și în cel din Transnistria. A scris peste 15 cărți, unele traduse în italiană, franceză, engleză, ucraineană, altele scrise direct în franceză. Este traducătoare, jurnalistă, textieră, poetă, pictoriță, membră a Uniunii Scriitorilor din Moldova, membră a Uniunii Ziariștilor Profesioniști din Moldova și România. Olga Căpățână știe să scrie despre viață și moarte, iubire și dezamăgire, zbucium, fatalitate și destin, conflicte armate și patriotism, iar cititorul o așteaptă mereu cu noi romane.
Pe coperta cărții Parisul cu gust de caramelă sărată, tradusă în italiană și franceză, am citit fraza: „Olga Căpățână are vocația povestitorului cu o predilecție vădită pentru poveștile de viață” (Aliona Grati). V‑ați întrebat vreodată de unde vine această vocație? E un dar înnăscut, acumulat pe parcursul vieții sau este o muncă asiduă cotidiană?
Faptul este că eu am ce povesti oamenilor. Am avut o viață cam zbuciumată și am acumulat multe istorii interesante. Și mai este ceva – îmi plăcea din copilărie să inventez povești. Am locuit în pădure, ceva mai departe de sat, și, până a merge la școală, nu prea am avut posibilitate să cunosc alți copii, doar surorile mele mai mari, care m‑au învățat să citesc prea devreme, ca să nu le bat la cap să‑mi citească ele povești. Iar pe peretele de lângă patul unde dormeam era un tablou cusut de mama: o casă frumoasă înconjurată de flori și copaci înalți. Și iată, eu îmi imaginam că locuiesc în acea casă fantastică, că sunt din neam de nobili iar aici, în Lencăuți, am nimerit din greșeală. Și tot inventam fel de fel de istorii, cine sunt părinții mei și cum îi voi găsi când voi crește mare. Iar când mergeam cu tanti Natalia la șezători în sat, ascultam tot ce spuneau femeile adunate, fiecare cu lucrul său, și pe urmă, când rămâneam singură, inventam povestiri din cele ascultate. Și mai este ceva – cărțile citite.
Este plăcut să descoperi în cărțile dumneavoastră multe personaje care pe parcursul vieții au reușit să dea și să primească dragoste. În această epocă de consum și prea rațională, pe alocuri rece și difidentă, credeți că aceste calități domină încă?
Dragostea trebuie să plutească în aer. Să fie peste tot – în inimile oamenilor, în minte, în ochi… Sau bunătatea, sau compătimirea. În orice caz, nu ura și nu lăcomia. Ce am fi noi fără dragoste și bunătate?
Multe portrete de femei au fost conturate reieșind din principiile dvs. de viață, și totuși care vă este cea mai iubită protagonistă și de ce?
Nici nu știu cum să răspund corect. Mie îmi plac femeile care reușesc în viață sau care se străduiesc pentru ceva mai mult, tind spre carte, spre frumusețe, spre independență și libertate. Cea mai iubită protagonistă poate fi Margareta din romanul Mireasa din Kabul, pentru că a muncit mult ca să ajungă unde a ajuns. Poate fi Lina din Dobrenii, pentru că este undeva o părticică din mine, dar și Sofia din Parisul cu gust de caramelă sărată. Și, de ce nu, Zinica din Mintea satului cea de pe urmă.
Romanul Dobrenii a luat Premiul Uniunii Scriitorilor din Moldova pentru cea mai bună carte, în 2019. Cât de mult v‑a marcat acest roman?
Cel mai mult am lucrat la romanul Dobrenii. Am stat luni întregi în bibliotecă și arhive. Eu cunoșteam tot ce s‑a întâmplat în anii 1991‑1992 la Tiraspol, Tighina, Dubăsari, dar aproape nimic din ceea ce se făcea la Chișinău. Apoi am vorbit cu zeci de combatanți, le‑am înregistrat destăinuirile și povestirile. Este un roman cu întâmplări reale. Toți eroii acestei cărți sunt oameni reali. I‑am întâlnit în viață, poate cineva din familia mea, poate cineva din prieteni etc., i‑am adunat frumușel și i‑am așezat în acest roman pentru a povesti lumii prin istoriile lor de viață cine, de fapt, sunt rușii și care e toată politica lor de secole. Nu eliberatori, ci cotropitori violenți. Și doar dragostea ne salvează de multe necazuri, de dureri, pierderi. Și în acest roman femeile sunt puternice și conduc, poate direct, poate din umbră, dar sunt acele ființe puternice de la care avem ce învăța.
Sunteți o femeie curajoasă și ați avut o mare îndrăzneală să mergeți pe câmpul de luptă din Afganistan si cel din Transnistria, iar ulterior să așterneți pe hârtie impresii cutremurătoare. A fost o chemare lăuntrică scrisul, o datorie civică sau un remember?
Am început cu cartea În memoria ostașilor moldoveni căzuți în Afganistan. A urmat În memoria eroilor căzuți la Nistru. Am cutreierat Moldova în lung și‑n lat, bătând la ușile mamelor celor căzuți pe câmpul de luptă. Să știți că nu a fost deloc ușor să pun întrebări și să ascult răspunsurile mamelor, pe obrajii cărora curgeau șiroaie de lacrimi. Dar trebuia să facă cineva acest lucru – să adune în cărți pozele și datele biografice ale ostașilor, ale eroilor care au apărat țara. Vorbesc despre cei căzuți la Nistru. Soarta celor duși cu forța în Afganistan e tot o tragedie. Apoi, am înțeles că o carte documentară va fi citită doar de cei interesați – studenții de la Facultatea de Istorie și cei implicați în război. Dar din tot ce s‑a întâmplat în Afganistan timp de zece ani nu se știe aproape nimic. Nu s‑a scris și nu s‑a povestit. Puțină lume știe ce a fost, ce s‑a întâmplat în 1992 la Nistru. De aceea, mi‑am pus scopul de a scrie romane, pentru că ficțiunea e mult mai citită. Prima carte a fost Afganistan – raza mea sălbatică de soare. Un roman epistolar. A urmat Mireasa din Kabul, care m‑a făcut cunoscută ca scriitoare. Dobrenii mi‑a adus Premiul Uniunii Scriitorilor, având patru ediții: două la București, una la Editura ARC, Chișinău, și una la Sedcom Libris, Iași. Nu e puțin, aș zice. Parisul cu gust de caramelă sărată a fost în topul celor mai citite 10 cărți. Romanul Vreau acasă e tot despre războiul din Afganistan. Trebuia neapărat să povestesc despre doctorii care au salvat viețile ostașilor, operând în corturi, la o temperatură de 50 de grade Celsius. Am fost marcată de război și chiar în cele mai pașnice romane, cele de dragoste sau aventuri, scriu măcar un capitol despre război. Pentru că fiecare al treilea bărbat din Moldova a fost la un conflict armat sau un război, fiind înrolat în armata sovietică – Afganistan, Algeria, Cuba, Siria, Cehoslovacia, Ungaria, Vietnam… Care război sau conflict armat, sau revoluție de pe glob a fost fără participarea uniunii sovietice? Scriu cu literă mică pentru că nu am avut niciodată dragoste pentru acea adunătură de state, pe care le‑au condus rușii din 1917. Și dacă aceste state, care pretindeau că sunt republici‑surori, s‑ar fi opus în 1992 acelui război, pe care l‑a întemeiat rusia împotriva Moldovei, nu s‑ar fi ajuns azi la acest măcel sălbatic din Ucraina. Nu ar fi suferit Georgia. Dar ele au tăcut și astfel i‑au ajutat pe ruși, prin tăcere și lașitate, prin nepăsarea lor.
Care a fost cea mai mare bucurie pe care v‑a dat‑o viața?
Am avut multe bucurii și flori în viață, dar copiii mei sunt cea mai mare bucurie. Nepoții mei, toți patru, sunt o fericire. Cărțile mele, care au succese. Parisul este o bucurie. Fiecare zi trăită este bucurie. Și o noapte dormită fără vise urâte este bucurie. Eu găsesc tot timpul ceva frumos și bucurii în viață. Pisicile, câinii – știți câtă bucurie aduc în viața noastră? Eu nu am râs atât de mult, poate încă din copilărie, cred, cum râd acum privind la patru animăluțe din casa mea.
Conflictul din Afghanistan și cel din Transnistria sunt ca un ecou durut în toată creația dvs. Credeți că s‑a scris suficient despre aceste războaie în literatura din Republica Moldova? Despre ce ar trebui să se scrie mai mult, dar nu i se acordă mare atenție?
Despre Afganistan chiar nu s‑a scris nimic. Despre Transnistria au fost niște încercări. Dar eu nu cred scrierilor celor care nu au fost la război și inventează sau relatează din povestirile cuiva. În 1992 nu s‑au repezit scriitorii, poeții să ia arma în mână. Ei erau patrioți cu microfonul în mână lângă Guvern sau Parlament. Sau în Parlament, dând comanda să se retragă armata noastră și să lase Tighina cazacilor și separatiștilor. Atunci când bravii noștri polițiști, voluntari au ajuns la podul spre Tiraspol și aproape au curățat Tighina de trădători și neghiobii de separatiști, Parlamentul de la Chișinău, cu spumă la gură, țipa să plece ai noștri, să se retragă și să cedeze orașul „forțelor de menținere a păcii”, adică armatei a 14‑a rusești. Ar trebui să se scrie despre patriotism, pentru că nimic, absolut nimic nu se scrie despre patriotism. Copiii în școală nici nu înțeleg ce înseamnă acest cuvânt. Și acum, când războiul este la poarta Moldovei, care este exemplul după care se vor ridica tinerii să apere Moldova, dacă nici în cărțile de literatură, nici în cele de istorie nu se scrie nimic despre Cașu, despre Iablocichin, despre Purice și alți martiri care și‑au dat viața pentru independența țării? Care liceu inițiază întâlniri cu eroii noștri, cu invalizii care și‑au jertfit sănătatea pentru Moldova? Cine primește premii de stat pentru literatură? Cine primește distincții acum și pentru ce?
Aveți un scriitor pe care l‑ați putea considera mentor în arta scrisului?
Nu cred, nu aș zice că am un mentor. Dar am citit și răscitit Baltagul de Mihail Sadoveanu și cred că este cel mai puternic roman detectiv din câte am citit vreodată. Am savurat Arta conversației de Ileana Vulpescu. În tinerețe îi adoram pe John Galsworthy, Oscar Wilde, iar când s‑au deschis hotarele am trecut la literatura americană, apoi la cea britanică. Citeam tot ce mi se nimerea. Când am revenit din Franța după o absență de opt ani și am intrat în Librăria din Centru, mi‑au țâșnit lacrimi – ce bogăție de carte am văzut acolo! Să fi avut în copilărie aceste cărți…
Vă este cunoscută starea de spirit și tematica abordată în literatura scrisă de femei din Republica Moldova?
Citesc multe cărți ale contemporanilor mei de la Chișinău, chiar îmi scriu părerile pe blogul Clubcarte.ro. Claudia Partole, Aliona Grati, Tatiana Țîbuleac, Lilia Bicec, Radmila Popovici… Au apărut multe nume noi, unele foarte interesante.
Credeți că au depășit numărul bărbaților și sunt adevărate avangardiste în arta scrisului?
Nu cred că l‑au depășit, dar sunt cu mult mai puternice și mai interesante lucrările lor, după părerea mea. Cândva, dominau nume de bărbați pe coperțile cărților. Și nu pentru că erau mai deștepți sau mai talentați, asta sigur nu. Doar că ei puneau pe umerii femeilor casa, copiii, gospodăria etc. Eu îmi amintesc, când eram studentă – fete erau mai multe și de aia băieții treceau fără concurs, pe mulți îi trăgeau de mânecă din anul întâi până la examenele de absolvire… Și mă bucur foarte mult că azi s‑a schimbat situația și că femeile își iau soarta în mâinile lor și nu mai depind de bărbați. Pe mine chiar și Vladimir Beșleagă m‑a acuzat de feminism. Nu e chiar așa, eu sunt feminină, nu feministă. Dar am optat pentru libertatea și independența femeilor tot așa cum am luptat pentru libertatea Moldovei vizavi de ruși.
Știu că aveți o mare predilecție pentru pictură. V‑ați dori într‑o zi o expoziție de tablouri? Și unde anume: la Chișinău sau la Paris?
Ei, asta este o dragoste și o bucurie aparte! În timpul pandemiei am stat într‑un atelier al unei pictorițe remarcabile din Ucraina, Nelly Pavlov, și am învățat arta picturii. Am avut cursuri de pictură și la Paris, apoi am asistat în atelierele unor pictori din Chișinău. Dar, probabil, cei doi ani de învățătură în Ucraina au fost primordiale. Am fost o elevă care a studiat zi de zi. Mă mândresc cu cele două coperți de carte pe care le‑am pictat eu, iar acum casa mea este toată în tablouri. Multe am vândut. Am avut o expoziție la Paris a tablourilor mele brodate cu perle. Acum pregătesc altă expoziție, tot la Paris, și cred că va fi împreună cu pictorița Nelly Pavlov, membră a Uniunii Artiștilor Plastici din Ucraina. Parcă încă mi‑e frică să am o expoziție doar a mea.
În romanul Vreau acasă, aproape toate personajele, la un moment dat, vor să revină acasă. Dumneavoastră ați dori să reveniți în Moldova?
Știți care e problema? Nu mai am pe nimeni în Moldova. Fiul meu s‑a mutat cu traiul la București și cred că acasa mea va fi tot la București. Dar Chișinăul mi‑e tare drag. Am mulți prieteni, pe care vreau să‑i cuprind. Am mulți cititori, care îmi sunt dragi, colegi de clasă și facultate, cu care ne vedem și rămânem de‑a lungul anilor prieteni.
Ce părere aveți despre basarabenii plecați peste hotare – au luat caracteristicele țării unde au emigrat sau au rămas cu aceleași trăsături de caracter, gesturi, tabieturi de acasă?
Sunt speciali basarabenii noștri… Poate copii lor vor deveni francezi, dar cei care au locuit în Moldova niciodată nu vor fi francezi. Chiar dacă vorbesc ei franceza la fel de bine ca francezii, lucrează în colective franceze, tot moldoveni sunt, cu toate apucăturile, trăsăturile, orgoliile moldovenești. Mă bucur că păstrează tradițiile noastre, purtând ia sau colindând la sărbători. Dar sunt unele lucruri care îmi displac. Cum sunt cumetriile cu zeci de cumetri. Acești cumetri care nici nu‑și amintesc de finul botezat. Sau nașii cu cadouri la nuntă etc.
S‑au integrat, păstrând tradițiile, limba și obiceiurile, sau trec printr‑o adevărată fuziune etnică și culturală?
Copiii născuți în Franța sau care au venit de mici nu prea vorbesc româna, doar dacă acasă se vorbește românește. Nepoții mei, de pildă, s‑au franțuzit, cred că doar eu vorbesc cu ei românește. Sunt născuți în Franța, prietenii lor sunt francezi și eu nu pot face nimic. Când erau mici, îi duceam la Lencăuți, la Chișinău. Acum, trecuți de adolescență, nu mai vor să meargă în Moldova. Nu știu cum e la alții, dar cam aceeași situație se întâlnește în multe familii…
Și, la final, o întrebare indiscretă, dacă nu e un secret: despre ce va fi următorul roman?
Următorul roman trebuia să vadă lumina tiparului acum doi ani, dar… dar au venit rușii, așa cum au venit peste bunii mei în ’44 și le‑au luat totul, apoi peste mine în ’92 și am pierdut apartamentul din Tiraspol cu tot ce aveam acolo. Așa s‑a întâmplat în februarie 2022 cu fiul meu, care locuia în Ucraina. Iar eu nu am mai putut scrie, nici picta. Abia acum îmi revin și sper să scriu ultimul capitol. Era conceput ca un roman ironic, despre faptul că în uniunea sovietică nu exista sex, intitulat Poveste cu patru neveste, și acțiunea se desfășura în perioada lui Brejnev. Dar, cu acest război, romanul va avea alt final, diferit de cel gândit inițial. Din păcate, și acest roman va trece prin război. Ulterior, mă voi dedica prozei scurte. Prima carte de proză se va numi La revedere și‑un praz verde. Nu mai vreau să scriu despre lucruri serioase. Tot ce va urma va fi ironie. Pentru că viața este o ironie. Să mori de râs, nu alta…
