Eu nu am timp pentru chestii impuse
(Continuare din numărul 29)
Lora Rucan: „Am ajuns, în sfârșit, să nu mă grăbesc nicăieri”
O recentă carte a dumneavoastră este despre o Gatta Classica (Pisică Clasică), scrisă în italiană. Cum se produce această trecere de la o limbă la alta și când poate un scriitor conștientiza și afirma osmoza, această separare, dar și influență reciprocă a două limbi? Fenomen despre care a scris și Panait Istrati, după publicarea povestirii Chira Chiralina în franceză. De asemenea, meditează la această trecere la o altă limbă Gabriela Melinescu (în cazul ei, suedeza).
Obiectiv, un fel de optimism a toate biruitor, nu mă încântă prea mult că, adică, mi‑aș fi pus în față un scop, pe care să‑l ating cu „orice sânge” – să presupunem, cel de a începe a scrie în limba lui Dante. Pentru mine contează cu totul altceva și aș fi formulat simplu această realitate: eu nu am timp pentru chestii impuse, inventate voit, planificate din ambiție, străine sensibilității mele, adică fără ecou în adâncul meu. Și aș mai adăuga că am ajuns, în sfârșit, să nu mă grăbesc nicăieri. Că aici, în Italia, eu merg la pas, studiez, mă cultiv, scriu, fac mari lecturi, aceasta din urmă fiindu‑mi o obișnuință și o necesitate fericită de o viață. Neîndoielnic, m‑am dedat la maximum în acești ani spre a răzbi, aidoma unui mare prețuitor și culegător de perle, în țesutul limbii atât de armonioase, cum este cea italiană, și pare că percep deja diverse ermetice sfumature (it.) – nuanțe și dedesubturi ale ei.
Și acum, ca o micuță cunună a spiritualității mele, pregătesc pentru editare încă o carte, cu totul neobișnuită pentru mine, căci în ea voi include doar o parte din poeziile mele scrise în trei limbi: în română, cele lirice și în special de nocturne meditații; apoi cele în rusă, filozofice și suave, în cheia asemănătoare cu cea a lui Iosif Brodski; și în italiană, destinate celor mari și mici, unele de dulce magnetism de lună, altele vesele, instructive.
Aș repeta: nimic tradus. Gândesc că firea mea de creator va fi explicată triplu de această carte, căci ce ne sunt poeziile dacă nu un fel de simbolice expresii ori lecturi ale eului nostru…
Revenind la cartea, frumos ilustrată, Racconti tanto verosimili di una vera Gatta Classica (con le radici liguri) (Povestiri foarte credibile despre o adevărată Pisică Clasică (cu rădăcini ligurice)), m‑a impresionat imediat adnotarea în care scrieŗi că protagonista, această pisică clasică, este specială, inteligentă, curioasă și independentă. Este animăluŗul dvs. preferat sau găsiŗi afinităŗi în rasa felinelor?
Prin această pisicuță comică și plină de fantezie – că ea gândește în mod idilic și pastoral la posibilitatea de a mai civiliza jungla vieții – , am încercat să propag, cu un fel de umor total, idealurile umane. Poate, anume pentru asemenea caracteristici bizare această narațiune neobișnuită în versuri a atras atenția câtorva persoane versate din lumea artelor. Astfel, spre marea mea surpriză, mi s‑a propus, în baza pisicii mele clasice, de a colabora la un scenariu pentru un film cu desene animate.
Referitor la rasa felinelor, apoi ea e încântătoare și chiar mi‑ar plăcea să mă asemăn cu o leoaică luptătoare, căci e decisă, curajoasă, dinamică și chiar de neînfrânt. Dar, fiind crescută la țară, împărtășesc poziția părinților mei că animalele domestice, cum sunt câinii și pisicile, trebuie să stea afară, în curte, nu în casă. Iar dacă trăim în oraș, n‑avem de ce să le chinuim prin apartamente, fără aer și libertate.
Am avut recent, pe acest plan, mici contradicții trecătoare, dar pe înalte note, cu Liuba Feldșer, o scriitoare pe care o respect și o prețuiesc mult, care mi‑a tradus chiar minunat în rusă mai multe poezii. Doar că s‑a poticnit nițel la poezia Câine vagabond, tălmăcind în felul ei unele versuri și propunându‑mi varianta ei în rusește: „Davai obnimemsea, brodeacii pios” („Hai să ne îmbrățișăm, câine vagabond”). Clar că asemenea variantă libertină m‑a electrizat negativ și i‑am răspuns: „Ujas! Ujasno!”, pentru că, în primul rând, în poezia mea nici pomină de asemenea digresiuni lirice, iar în al doilea rând, nu suport asemenea barbarii…
De ce vă considerați autor „autentic stângaci” („un auttore che e un autentico mancino”), cum ați scris în prefața cărții despre pisică, și care este mesajul acestei cărți?
Lumea celor stângaci, adică a celor ce fac totul cu mâna stângă, e, de regulă, specială și foarte creativă, deoarece creierul le este construit diferit. De asta îmi place a etala această latură naturală a mea. Și îi mulțumesc Domnului pentru tot ce mi‑a dat și tot ce am de mii de ori pe zi, și tot e puțin.
Mă întrebați ce mesaj poartă cartea despre pisicuța clasică. Aș spune că e același pentru orice carte scriu: a multiplica spiritualitatea, a sprijini lumina civilizației. Așa cum spun cei erudiți, cu lecturi importante: „Departe de cărți – îndepărtați de umanitate”.
Fără îndoială, nu e simplu să trăim și să rezistăm, că grele cataclisme ne zguduie planeta, dar așa a fost mereu, scurgându‑se ca printre degete multe bune și trecând în uitare diverse comori naționale. Poate, e nevoie într‑un fel să ne așezăm la o Masă a Tăcerii, cea a lui Brâncuși, pentru a reflecta asupra valorilor general‑umane, cum să le protejăm, căci cultura, arta, literatura, educația, tradițiile, folclorul nostru sunt pentru un popor ca apă vie. Cel mai simplu este doar a critica, a nega, a striga în negura fanatismului unei mulțimi: „Jos cu toate!”
Eu, fiind de mult departe de baștină, mai simt căldura binecuvântării celor netrecătoare și pot afirma cu afecțiune că am trăit anii cei frumoși ai tinereții mele într‑o înălțare a cuvântului înecată în flori. O țin minte pe Leonida Lari, cea cu ochii privind țintă spre interlocutori, asemănând‑o cu o mare plină de valuri înalte. Mi‑l amintesc și pe Nicolae Dabija din acele vremi, că am fost chiar scuturată ca de fulger de aspectul lui atât de înaripat, de zeu tânăr, lansând versuri profunde, simbolice. Și pe alți câțiva poeți aș vrea să‑i pomenesc de bine, că era o minune să răsară atâția tineri lirici, care veneau cu același val înspumat: Vasile Romanciuc, Ludmila Sobețki, Arcadie Suceveanu, Iulian Filip, Leo Butnaru.
Scriu mai în detaliu despre multe prezențe poetice în cartea mea de publicistică artistică, deja finalizată și pregătită pentru tipar, dar aș sublinia cu un fir roșu‑aprins că toți acești creatori veneau cu un mare dor pentru scris, iar deasupra tuturor, consider eu, ca două stânci naționale de spirit liric și de cult pentru studiu etern, se înălțau Grigore Vieru și Mihai Cimpoi.
Majoritatea celor emigrați au o istorie personală și un motiv plauzibil. Dumneavoastră de ce ați plecat peste hotarele țării?
Eu, de fapt, nu am fost emigrantă nicio zi, nici măcar o oră. M‑am căsătorit cu un italian, chiar în Chișinău, astfel obținând din start alt statut, și doar mai apoi m‑am stabilit cu traiul în Italia, în orașul Genova, capitala Liguriei – un țărm de o splendoare de nedescris, unde cresc, se înalță și dau semințe și flori cedri, palmieri, magnolii și oleandri, cactuși și roze, un țărm scăldat de o mare ce murmură, cântă, se zbate de mal, uneori fiind o oglindă imensă, scânteietoare, alteori – o stihie dezlănțuită in tutto il suo accanimento (it.) (în toată înverșunarea ei).
Nu e greu să‑ți imaginezi cât de bine se simte pe meleaguri deosebite, ca aici, în Italia, un suflet încântat ca al meu. Parcă aș fi revenit la ceva ce mi‑era bine cunoscut și care îmi dă mult mai mult decât o simplă bucurie a vieții. Și mă îndeamnă de a mă cufunda în cunoaștere, de a înțelege mai multe în profunzime. Am caiete întregi cu fel de fel de notițe, proiecte, cu tot ce aș dori să realizez, să aștern pe hârtie.
Iar alții vorbesc de „exoduri” nenorocite, de „robie” impusă, pe când în democrațiile zidite, unde am încăput și noi, destinul se face în baza unei libere alegeri, doar așa.
Când eram mică de tot, țin minte că mama călca niște rufe și tata a atins cu mâna fierul de călcat fierbinte și de durere a făcut câteva salturi. Eu atunci am comentat: „Tata dansează tarantella, la care amândoi s‑au mirat, cerându‑mi să repet acest cuvânt, nedumeriți de unde îl cunosc. Au trecut ani de atunci, dar eu nu am uitat acea întâmplare și cuvântul tarantella – un dans popular italian, caracterizat prin salturi. Chiar și în Italia poți auzi întâmplător acest cuvânt, o dată la 10 ani, dar în Moldova, mulți ani în urmă… Se vorbea la radio despre arta Italiei, probabil, așa l‑aș fi putut auzi.
Mă atrage tot ce‑i miracol. Am citit câte ceva din literatura ezoterică și din etica vie, așa că de ce n‑aș fi presupus că acum mă aflu acolo, unde am trăit cândva, odată… Că Universul e mic. E bine să îmbogățim culturile, să le apropiem, să le admirăm. Au făcut‑o în toate timpurile cei mari, dar puțini. Mereu și poezia era citită de unități. Pe când alții, mulți la număr, stăteau cu paharul într‑o mână și cu o bucată de carne în alta și nu prea cred că aceștia se simțeau, cum s‑ar zice, ultimii pe pământ ori nu‑și jubilau existența. Asta e filozofia vieții…
Care ar fi trei lucruri pe care le adorați în Italia?
Îmi plac în Italia o mulțime de lucruri, că aici până și aerul pare melodios, dar eu aș utiliza cuvântul incantesimo (it.) (magia) pentru a defini mai pe înțeles ce mă copleșește mai mult. Pretutindeni, pe orice străduță ai merge, se simte respirația unei atmosfere de apusă, măreață civilizație antică, de o istorie atât de imensă și pasională, de monumente de artă ale geniilor, de comori ale arhitecturii milenare.
Și am impresia că doar ajungând în Italia și trăind aici mulți ani am început cu adevărat să înțeleg câte ceva din viață, făcând conexiuni sacre, filozofice – conexiuni creative, de parcă până atunci am adunat doar niște lumânări ale cunoașterii, de care în sfârșit s‑a apropiat focul și le‑a aprins.
Datorită diverselor izvoare de informație ce curg aici în șuvoaie, Italia fiind un stat cu adevărat democratic, am înțeles mai bine că absurdul e peste tot și chiar ne acoperă, că lumea e nebună, mediocră și leneșă, în majoritatea ei, la gândit, la muncit și la creat, că mulți trăiesc fără valori și fără idealuri și că unul Dumnezeu știe cum se mai ține și pe ce se mai ține acest pământ. Și adesea îmi pun întrebarea retorică de ce și cum de am ajuns noi toți – această omenire de deplâns – că destinele noastre se află de mult în mâinile celor mai mari netrebnici, un fel de lingăi și țipălăi cu false idei progresiste, fără cunoștințe, fără înțelepciune, fără bun‑simț.
De fapt, în toate epocile și secolele mari gânditori, filozofi, strălucite minți intelectuale, inventatori și creatori cu stea în frunte au ajuns la aceleași concluzii, considerând că cele bune se află în greu și plin picaj, dar au continuat să trăiască, să creeze, să împingă înainte progresul. Și presupun că nu le‑a scăzut din elementara fericire la vederea frumuseții create de Cel de Sus. Iar dacă toate au apărut așa, de la sine, în perfectă armonie, ei oricum au mulțumit cerului, soarelui, aerului…
Am putea zice că ați atins deja majoratul în Italia. Ce vă lipsește cel mai mult? Cum încercați să supliniți goluri: amiciții, culinare etc.?
Într‑o poezie recentă scriu că unui visător nostalgic mereu nu‑i ajunge singurătate. Asta ar însemna o libertate fără margini și că în lumea mea nu sunt necesare alte prezențe. Mereu, de mică, am mers prin viață mai mult cu capul în nori și, deci, când aud cuvântul „rădăcini”, acesta nu mă răscolește deosebit. Mai mult mă încântă cuvintele „miracol”, „melancolie”, „virtute”. Dacă ar fi să ne imaginăm că suntem copaci, ne‑am asemăna frunzele cu zilele ce se călătoresc, iar rădăcinile – cu principii de neclintit, pe care le purtăm cu noi. Ce rădăcini are, să zicem, Dumnezeu? El are oare baștină, are ceva ce Îl leagă de o localitate? Eu, una, aș exclama cu multă patimă: să ne trăiască Patria eternă, cea care ne‑a deschis larg brațele și ne‑a primit pe toți cei ce privesc sus și aud melodii unduitoare – e Cosmosul, bun ca un părinte iubitor, cu ceruri înstelate ce nu reproșează nimănui nimic, dar cheamă să ne aducem aminte de suflet și să‑l simțim mare și liber.
Cred că de la naștere avem această Patrie unică și adevărată, dar o descoperim treptat, uneori târziu ori, poate, niciodată, dacă magnetismul necunoscutului nu‑l atrage pe cineva.
Sunt sigură că aveți un lucru drag și scump adus din Moldova. Care este?
O să descriu ce am pățit eu cu valizele pregătite pentru Italia, când urma să las Moldova, că din comoditate am hotărât să le duc pe câteva zile la o prietenă. Am găsit‑o stând la masă cu niște rude și i‑am arătat care sunt valizele pentru Italia și care, cu ceva bunuri, pentru ea. Dar, când m‑am întors după acele câteva zile, am găsit totul golit, doar la fundul unei valize au rămas două table cu piese de șah și dame, de care nu mă despart niciodată. De fapt, prietena mea era mirată că eu aș fi avut intenția să iau ceva în Italia, povestindu‑mi cum oaspeții ei, fiind mai cu chef, imediat ce am ieșit pe ușă, s‑au repezit la hainele din valize, că au înțeles că toate sunt daruri, și cum, în exclamații și lupte, trăgeau de haine în toate părțile, probându‑le și făcând schimb, că au rupt în aceste bătălii o mânecă de la o bluză…
Morala acestei situații e să mulțumim pentru acest neașteptat umor, acestei comicități, cu exagerări voite, să râdem, că râsul ne fortifică sănătatea. Dar poate fi o manifestare a unui fenomen social și moral, a unui „întrerupător electric” ce nu funcționează în anumite zone ale creierului și ale umanului din noi, că firele sunt rupte acolo ori dincolo. Altfel spus, până la un punct suntem civilizați, educați și cu principii, iar dincolo de acest punct se așterne un gol, o pustietate.
Am avut experiența mea cu teoria „întrerupătorului electric” când am fost repartizată ca tânăr specialist (în anul 1976) în redacția literară, secția poezie a radioului național. Câteva luni au mers ca un cânt, lăudată că „s‑a lucrat cu înțelepciune” de redactorul‑șef, o doamnă inteligentă, grațioasă și simpatică. Dar odată, șefa secției mele, și ea o doamnă simpatică, inteligentă și grațioasă (fiind și poetă), mi‑a pus pe birou un teanc de poezii, semnate de Mihai Garaz, spunându‑i că trebuie să‑i explic autorului că ce a adus nu merge, că nu‑i calitate. Eu am rămas uimită la asemenea ordin și, deși‑mi era clar că Mihai Garaz nu era un mare amic al redacției, peste niște ore, în termen record, am pus pe masa șefei mele un „moment poetic” pentru 10 minute – existau la noi și „momente poetice” de cinci minute, dar am utilizat cam tot ce a adus scriitorul. Evident, poeziile acestui scriitor n‑au mai răsunat în emisie, niciuna, iar eu am avut din cauza gestului meu mari probleme în redacție, dar am făcut partea mea de lucru.
Un alt moment similar s‑a întâmplat când lucram la „Viața satului”, unde m‑am simțit cel mai bine, pentru că l‑am avut redactor‑șef pe Vasile Spinei, un mare democrat. Odată, ne‑am pomenit cu o amendă anunțată și trebuia să achit și eu o parte, ca autoare a acelui articol, în care, chipurile, am lezat demnitatea unui președinte de gospodărie de prin părțile Cantemirului. Urma să mă prezint în fața judecătorului ca să‑mi explice decizia luată, iar anterior redactorul mi‑a spus să nu mă deranjez, că redacția îmi va achita penalitatea. Când am ajuns în fața judecătorului, el mi‑a dat ziarul cu articolul meu subliniat peste tot cu roșu, fiind considerate „ofense”, dar erau fapte concrete. La această obiecție, judecătorul mi‑a zis: „Du‑te, femeie, de aici, că eu n‑am citit materialul, că n‑am nevoie să‑l citesc, că eu sunt stăpân pe lege și rezolv cum vreau orice caz”. Toată ziua aceea m‑am gândit de ce nu am imprimat ce a vorbit omul legii, că redacția l‑ar fi avut acum în pumn. Și îmi părea rău că oamenii chinuiți de la țară chiar vor crede că nu‑i dreptate pe lume. Iar mai spre seară, mi‑am luat inima‑n dinți și l‑am sunat pe Boris Druță, juristul redacției, zicându‑i: uite, Boris, eu am imprimat toată discuția cu judecătorul, unde el a zis că n‑a citit materialul și că n‑are nevoie să‑l citească. Boris Druță a devenit pe loc fericit, zicând că îl anunță imediat pe acest „băiet”, coleg de breaslă, că poate avea neplăceri cu noi.
Au trecut ani și ani de atunci, și dacă Boris Druță va citi aceste rânduri, va înțelege că am blufat atunci cu imprimarea, ținând în mine acest bluf până azi, dar e important că a biruit binele.
Dacă un italian v‑ar cere să‑i traduceți cuvântul „dor”, care ar fi cuvântul cel mai adecvat, care să redea acest sentiment?
Noțiunea de dor e o mică galaxie a simțirilor, așa că eu i‑aș explica unui italian curios că sensul cuvântului „dor”, în mare, e dolce vita (dulce viață). Că putem găsi o imensitate în lucruri mici și, adesea, o pustietate în cele mari. Că mai depinde și de căldura umană, de orizontul nostru, de viziunea artistică. Putem privi prin același geam o ploaie și cineva va vedea doar picuri grei și va zice că e timp urât, iar altul va simți că natura i‑i prietenă, simțindu‑se bine în melancolia tihnită a Mercurului retrograd.
În genere, cred că orice încercare de creativitate trebuie sprijinită. Deși cultura de masă e departe de ceva elitar, ea totuși țese nestingherit un covor necuprins de iarbă verde, fără de care nu apar florile. Se mai întâmplă că unii poeți ce promiteau multe își sting treptat lampa nocturnă, iar alții, mai modești, pas cu pas, descoperă în sine universuri pline de stele.
Lumea e o curgere continuă. Și mereu lucrurile evoluează, se schimbă, iar de la măreț până la ridicol nu e decât un pas. Altfel, un Napoleon, simbolul gloriei națiunii franceze, oare ar fi ajuns în ultimii ani ai vieții sale să fie izolat și păzit pe o insulă uitată de un fel de cerberi, ca mai apoi, mult mai târziu, în Franța să apară una dintre legile cele mai absurde de pe glob, care interzicea a numi porcii Napoleon?
De ce nu sunteți încă pe rețelele de socializare? E o curiozitate pur personală.
Aș fi salutat, în special, acele pagini de pe rețelele sociale unde se vorbește de valori mari, autentice, cele ce țin de știință, de progres, de arte frumoase, de cultură și literatură, de personalități universale. Acest șir de teme nu are capăt. Fiecare alege ce îi este pe plac și are tot dreptul s‑o facă. Lumea din jur, de toate vârstele, etalează tot ce‑i trece prin cap – fotografii de familie, dialoguri și monologuri, comentarii. Generația tânără nu scapă din mâini aceste telefoane smart, care îi înlocuiesc pe mama și pe tata și comunicările pe viu. Toate se schimbă, poate va trece și această exagerată patimă pentru ceva artificial. Cineva mi‑a sugerat ideea să‑mi deschid o pagină de acest fel, unde mi‑aș putea propaga poeziile, cărțile ce‑mi apar. Mă voi gândi, pentru moment nu‑s gata de acest pas, căci mă grăbesc încet.
