I.
Într‑un sens, filosofia poate să dea seama de lumea în care trăim: să ne amintim de expresia lui Noica – dă seama, adică, este un fel de „semădău”. Filosofia poate contribui la mai buna guvernare a cetății, poate critica aspectele ce nu merg bine, poate pune discuțiile în termeni abstracți, astfel încât ceea ce afirmă să fie valabil oricând și oriunde. Toate acestea, nu pentru că filosoful ar fi priceput la toate cele și nici pentru că filosofia ar fi regina științelor. Nu. Nici filosoful nu se pricepe la orice (ba chiar mai mult, nu e priceput la nimic; se îndeletnicește cu nimicul), după cum nici filosofia nu mai este regina științelor (după unii, nu mai este nimic, căci a murit).
Vedem cum privirea filosofiei asupra lumii ar însemna că lumea este ceva exterior filosofiei, adică este obiectul filosofiei. Dar încă de la Kant, noi știm că lucrurile nu stau deloc așa: lumea nu este dată în intuiție, nu o vedem, măsurăm etc. După autorul Criticii rațiune pure, lumea este o idee a rațiunii, exact la fel cum sunt sufletul și Dumnezeu. Disciplinele tradiționale ale filosofiei (ale metafizicii, mai precis), cosmologia, psihologia și teologia au nevoie să îndeplinească anumite condiții pentru ca noi să putem afirma că aceste discipline ne oferă cunoștințe despre lume, exact la fel cum, de exemplu, matematica sau fizica ne oferă cunoștințe.
După Kant, distincția dintre matematică și fizică pe de o parte și metafizică pe de altă parte este atât de mare, încât avem nevoie să facem cumva ca și metafizica să înainteze pe drumul sigur al științei. Ce anume avem de făcut? După marele filosof, trebuie să putem să ne construim conceptele, adică metafizicianul trebuie să se asigure că aceste concepte nu sunt contradictorii și că obiectul lor este dat în intuiție (adică în spațiu și timp, putând deci să fie desenate, imaginate etc).
Este interesant de semnalat că acest tip de răspuns ne pune în fața următorului paradox: fie lumea este o idee a rațiunii, fie lumea este ceva ce poate fi construit în intuiție. Avem nevoie să ieșim din cadrele kantiene ca să putem depăși celebra distincție dintre fenomen și lucru în sine: după Kant, într‑un sens, lumea este fenomen (adică este un ansamblu de obiecte pe care le putem vedea, măsura etc.), în alt sens, lumea este un lucru în sine (deci, ceva ce nu este dat în intuiție).
O soluție posibilă ar fi cea sugerată de filosoful francez Jean Luc Marion – conceptul de fenomen saturat este posibil să joace în discuția noastră un rol interesant. Astfel, dacă vom accepta că lumea este un fenomen saturat, vom putea să vedem cât de supraintuitiv este, cât de tare strălucește. Să ne gândim la Soare: nu doar îl vedem, dar strălucește atât de tare, că ne orbește, nu putem să ne uităm la el prea mult timp. La fel, iubirea, nu doar o vedem și o simțim, dar atunci când o trăim suntem afectați profund, astfel încât tot ce vedem și simțim este complet transfigurat: lumea unui îndrăgostit este altfel decât lumea unui neîndrăgostit.
Dar sugestia lui Marion ne menține, oarecum, tot pe terenul distincției kantiene: lumea este fenomen, chiar dacă este un fenomen special, numit de marele filosof francez fenomen suprasaturat. Cu alte cuvinte, putem privi lumea ca și cum am privi o planetă pe cer cu un telescop. Este ceva aflat în afara noastră, este la o anumită distanță de noi, este deci un obiect ca orice alt obiect.
Menținând discuția pe terenul iubirii, să amintim un aspect interesant: există o anumită evoluție în ceea ce privește iubirea: abia în ultimele decenii (să spunem, după secolul XVIII), parcă omul iubește. Este greu spre imposibil să găsim iubire la omul de Neanderthal sau chiar la strămoșii noștri greci și latini. Emoțiile și sentimentele, după anumite interpretări, au evoluat la fel cum a evoluat specia umană.
Să ne gândim la Evul Mediu: există cercetări care arată că documentele nu atestă existența iubirii. Mai mult, căsătoria era o simplă tranzacție spre o etapă în care cei doi parteneri erau preocupați să aibă urmași. Plăcerea era interzisă. Dacă privim dinspre distincția suflet‑corp, corpul era destinat partenerului (de regulă, corpul feminin), iar sufletul era pentru Dumnezeu. Deci, nici vorbă de iubire între parteneri.
Revenind la iubirea ca fenomen saturat, dacă vom parafraza lucrurile, cineva ar putea să spună că nu strălucea deloc, dimpotrivă, era atât de ștearsă în secolele trecute, încât ar fi trebuit să o cercetăm cu microscopul. Poate, după epoca lui Shakespeare, după Romeo și Julieta, am putea avea iubire în sens de fenomen saturat.
II.
Poate că sugestia lui Leibniz și a urmașilor săi contemporani ne vor fi de ajutor. După autorul Eseurilor de teodicee, lumea noastră este cea mai bună dintre toate lumile posibile. Așadar, există o infinitate de lumi, în intelectul divin, astfel că Dumnezeu le poate cunoaște pe toate, le inspectează, le măsoară cantitatea de bine și apoi decide care este cea mai bună, iar pe aceasta o aduce în existență.
Problema este că noi, oamenii, nu avem niciun rol de jucat în această poveste. Lumile sunt, oarecum, postulate, de aici obiecția lui Voltaire că ceea ce ne spune Leibniz este o frumoasă poveste. Noi putem cunoaște lucrurile numai după ce se petrec, nicidecum nu știm toate variantele, toate posibilitățile. În plus, un critic ar putea obiecta că teoria lui Leibniz nu asigură libertatea pentru om și nici bunătatea pentru Dumnezeu. Leibniz se poate apăra spunând că lumea noastră este cea mai bună tocmai pentru că Dumnezeu are o rațiune, a ales lumea nu după cum i‑a plăcut lui, ci în acord cu un temei: cantitatea de bine. Or, acest aspect este un fel de principiu suprem: nici măcar Dumnezeu nu poate ocoli rațiunea; chiar și el i se supune. Această culminație a raționalismului modern vine la pachet cu încrederea în om și lume: omul este bun, are libertate, chiar dacă Dumnezeu cunoaște dinainte tot ce facem noi; în plus, lumea este bună deoarece Dumnezeu a ales exact lumea cea mai bună (adică mai puțin rea) dintre toate lumile posibile.
Sugestia lui Leibniz poate fi pusă în legătură cu ceea ce ne propune realismul modal susținut de David Lewis: nu numai că există o infinitate de lumi posibile, dar noi putem chiar comunica cu ele. De exemplu, eu din lumea aceasta pot vorbi la telefon cu eu din altă lume. Lumile sunt la fel de bune, de grele, de existente etc. precum este lumea în care trăim noi.
Problema ce apare este că acest realism modal face să se desconsidere valoarea lumii în care trăim. Dacă există cu adevărat o infinitate de lumi posibile, toate la fel de reale, parcă lipsește un criteriu. Nu că lumea în care trăim noi ar fi cea mai desăvârșită (în acord cu Leibniz), dar și dacă ar fi cea mai rea, cum putem să știm acest lucru? Relația cu etica, cu morala este din punctul meu de vedere aspectul cel mai problematic al acestei abordări.
Reiau acum câteva idei obținute până în prezent: deși, la prima vedere, lumea pare să fie ceva exterior nouă, de fapt lumea nu este deloc exterioară. Relația noastră cu lumea nu este una de conținere: deși, la prima vedere, suntem în lume, la o privire mai atentă vom constata că este cazul mai degrabă invers: lumea este în noi.
Așadar, care este relația cu lumea? Ajunși aici, o privire sumară spre Heidegger ar fi utilă. După celebrul autor al lucrării Ființă și timp, a fi în lume este un important existențial, adică o categorie fundamentală a Dasein‑ului. Cu alte cuvinte, ține de constituția fundamentală a omului să fie în lume (Heidegger evită să folosească unele categorii tradiționale, din cauza încărcăturii lor de semnificații ce ar putea să ne încurce; astfel, în loc de om putem folosi un fel de ființă‑aici (Da‑sein), care să dea seama de lume, adică putem folosi Dasein.
Dar acest aspect nu înseamnă nicidecum că omul este în lume așa cum este peștele în apă sau aerul în borcan. Omul este în lume în sensul că duce cu el o lume mai degrabă decât că ar fi conținut (fizic) în lume. În noi, lumea lumește, lucrează, ne modelează.
Ajung acum la un aspect esențial al discuției noastre depre filosofie, om și lume: relația lor este mai intimă, mai profundă, nicidecum nu este exterioară (de conținere ca un fel de cadru), nicidecum ceva separat (ca și cum ar exista două entități – om, pe de o parte, și lume, pe de altă parte).
Am propus în alte locuri (în cărțile mele Epoca spiritului și Membranele înțelegerii) să vedem relația cu lumea mai nuanțat. Putem pleca de la ceea ce avem dat în experiență (obiecte, evenimete, valori, idei etc.) și să ne întrebăm care este elementul: ce anume este elementar? Astfel, multă vreme savanții s‑au întrebat despre particulele elementare. Din ce este compusă lumea? Din atomi, au spus savanții timp de câteva secole. Din atomi și câmp, au spus savanții contemporani. Din corzi sau din bucle, spun cei de azi, caree caută o teorie unificată a gravitației cuantice.
O privire filosofică aruncată asupra acestor aspecte poate evidenția că lumea este un ansamblu de membrane ale înțelegerii – astfel încât discuția despre relația filosofie, om, lume are nevoie să fie ridicată la un alt nivel.
