Cunoașterea noastră morală este complet încapsulată în practicile noastre morale. Comportamentele noastre morale sunt privite ca niște cărămizi în arhitectura noastră socială, de aceea mi se pare extrem de important să analizăm cum ar trebui să abordăm moralitatea din punct de vedere epistemic. Etica, la fel ca epistemologia, are o valoare normativă, nu ne spune cum stau lucrurile, ci cum ar trebui să stea (cum ar trebui să ne comportăm sau cum ar trebui să ne justificăm credințele), dar asta nu înseamnă că nu există un adevăr sau un bine absolut care este cercetat. Moralitatea nu este decât cunoașterea binelui, iar binele, la fel ca adevărul, are o valoare normativă. Este clar, cunoașterea morală există și este un caz special cercetat de epistemologi în ultimele decenii. Scopul principal al epistemologiei morale este să analizeze posibilitatea de a deține cunoaștere morală, sau măcar abilitatea de a justifica credințe morale. Dar care este natura acestei cunoașteri? Este posibil să categorizăm cunoașterea morală?
Pentru a înțege de ce cunoașterea morală este un caz de „a ști cum”, trebuie să înțegem ce este „a ști cum”. Distincția dintre „a ști cum” și „a ști că” a fost adusă în atenția filosofiei analitice de Ryle, în lucrarea The Concept of Mind (1949), unde a ridicat unele dintre obiecțiile, acum clasice, la așa‑numita „perspectivă intelectualistă”: punctul de vedere conform căruia cunoașterea de tipul „a ști cum” purcede cunoașterii de tipul „a ști că”. Ryle a susținut în schimb o viziune „anti‑intelectualistă” a cunoașterii, conform căreia „a ști că” și „a ști cum” sunt tipuri distincte de cunoaștere, iar manifestările unui tip nu sunt neapărat manifestări ale celuilalt. Acest anti‑intelectualism a fost multă vreme punctul de vedere principal în rândul filosofilor. În opinia sa, atât „a ști că”, cât și „a ști cum” sunt conectate cu abilități de anumite tipuri. Pe când „a ști că” ține de o anumită cunoaștere propozițională, „a ști cum” nu se manifestă prin reiterarea unor anumite propoziții. Atunci când cineva știe cum să facă o acțiune, cunoașterea sa este actualizată în ceea ce face, ci nu în expunerea afirmațiilor propoziționale (de exemplu, e bine să donezi bani). Nivelul său de cunoaștere, inteligența sa sunt înfățișate prin fapte, nu afirmații. Desigur, modul de a acționa al cuiva care deține cunoaștere de tipul „a ști că” poate fi într‑un anumit fel ghidat de principii sau reguli, însă aceasta nu se rezumă la ele.
Acum, pentru că avem o scurtă explicație a ceea ce este cunoașterea de tipul „a ști cum”, putem începe să analizăm în ce fel cunoașterea morală i se aplică ei. Ayer consideră că singura definiție filosofic relevantă a cunoașterii morale este aceea că aceasta înseamnă cunoaștere a propozițiilor ce exprimă definiții ale termenilor etici sau a judecăților cu privire la acestea, afirmație care sugerează cunoașterea morală ca fiind cunoaștere de tipul „a ști că”, fapt cu care nu sunt deloc de acord. „Cunoașterea morală e a ști cum să te comporți în anumite situații în care problemele cu care te confrunți nu sunt nici pur teoretice și nici pur tehnice”, asta spune însuși Ryle despre cunoașterea morală.
Există diverse opinii în lumea epistemologiei în legătură cu modul în care putem face rost de cunoaștere morală. Moralitatea se ocupă de acțiune, iar toate acțiunile noastre țin de domeniul empiric, însă nu toate acțiunile noastre țin de moralitate. Hume este unul dintre filosofii care susținea cu tărie că rațiunea nu ne poate oferi cunoaștere morală. Moralitatea nu poate fi bazată logic pe rațiune, pentru că este vorba despre acțiuni și afecțiuni. Rațiunea ne poate influența comportamentul în doar două moduri, în sens filozofic. În primul rând, rațiunea poate aprinde în noi o pasiune informându‑ne că există ceva care este demn de pasiunea noastră. În plus, motivul ne poate oferi o metodă de a exercita orice pasiune, învățându‑ne cum cauzele și efectele sunt legate. Principalul mod în care învățăm despre moralitate, atât teoretic, cât și practic, este privind și imitând alți membri ai comunității noastre antrenându‑se în practici sociale, pe lângă instinctele cu care ne naștem și le dezvoltăm apoi, cum ar fi empatia. Un copil va învăța mai degrabă ce e bine și ce e rău prin modul în care îi vede pe membrii familiei sale comportându‑se decât din povești, interdicții sau norme. Pentru a dobândi cunoaștere morală trebuie întâi să vedem cum „arată” virtuțile, cum se manifestă acestea. Comportamentele în care ne antrenăm poartă valoare normativă. Această observare și practicare treptată a virtuților ne oferă o capacitate sporită de a descoperi și dezvolta cunoașterea morală nouă și de a aplica cunoașterea existentă în comportamente noi. Ne va fi mult mai greu, dacă nu chiar imposibil, să căpătăm cunoaștere morală doar prin intermediul studiului sau cititului. Este clar că nu căpătăm cunoaștere morală doar după ce am citit undeva că nu e bine să furi, pe când putem căpăta cunoaștere propozițională de tipul „București e capitala României” dacă citim asta undeva. De fapt, putem căpăta cunoaștere morală în toate felurile în care putem căpăta cunoaștere empirică, însă am discutat aici aspectele care mi se par cele mai importante pentru problema cunoașterii morale ca o cunoaștere de tipul „a ști cum”.
Abilitatea de a acționa în mod virtuos într‑un context concret presupune o formă de inteligență morală dependentă de experiență. A înțelege un fapt moral implică nu doar justificarea sa rațională, ci și capacitatea de a‑l integra într‑un ansamblu coerent de norme, valori și conduite. Intuițiile morale pot fi astfel reconcepute nu ca acces direct la propoziții morale, ci ca forme interiorizate ale cunoașterii de tipul „a ști cum” dobândite în timp, prin interacțiune socială și reflecție practică.
