În perioada 19 iunie – 4 septembrie, anul trecut, la Muzeul Național de Artă al României, din București, a avut loc Vernisajul expoziției retrospective de pictură a artistului plastic basarabean Tudor Zbârnea.
Tudor Zbârnea e unul dintre cei mai interesanți și prolifici artiști plastici din Basarabia. Cu un palmares bogat, având la activ numeroase premii naționale și internaționale, este al doilea pictor de peste Prut (sperăm, nu și ultimul) care a fost invitat să expună în prestigiosul muzeu din România. Asta după ce, patru ani în urmă, a avut loc aici expoziția omagială (100 de ani de la naștere) a celui mai original pictor basarabean din epoca comunistă, Mihai Grecu. De altfel, Tudor Zbârnea este unul dintre discipolii Maestrului. Trebuie să amintim că artistul e și director al Muzeului de Artă din Republica Moldova, care în două decenii a pus instituția pe picioare, oferindu-i un binemeritat statut european.
Expoziția retrospectivă a lui Tudor Zbârnea întrunește lucrări create în ultimii 30 de ani și pot fi identificate trei etape distincte. Din prima etapă fac parte lucrările elaborate prin anii ’90, care se deosebesc printr-o viziune poetică asupra lumii, unde domină culorile calde, pastelate, aplicate în tușe mari pe suprafața pânzei, emanând o stare de serenitate. Există în aceste tablouri o unitate între diversele stări ale lumii și o împăcare cu destinul care ni s-a dat. În următoarea perioadă, inspirat de scoarțele țărănești, dar și de cubism, în pânzele artistului lumea apare ca o imensă construcție geometrică. Care e susținută de o mișcare sau poate de o vibrație, pe alocuri tensionată, între suprafețele multiple și bizare. În esența acestor reprezentări cognitive se întrevăd pătrate, triunghiuri și sfere. Artistul e în apropierea unui centru relevant, deși pe alocuri se face simțită o discrepanță, tot mai neliniștitoare. Locuim într-o eternă, sublimă și profundă iluzie (despre care vorbea în antichitate Platon), pe care tot mai greu ne-o asumăm.
Și, în fine, ajungem la ultima etapă, cea mai consistentă și destul de recentă. De fapt, a fost anunțată în etapele premergătoare, fiind vorba de o obsesie adânc înrădăcinată în sufletul artistului și anume țăranii. Și nu întâmplător: pictorul, ca aproape noi toți, e un fiu de țăran. Chipurile lor, din ce în ce mai răvășite, peregrinează în tablourile lui Zbârnea, ca până la urmă să se instaureze definitiv în conștiința lui artistică. Spre deosebire de țăranii din picturile lui Corneliu Baba, unde într-o resemnare demnă își trăiesc ultimele clipe de tandrețe, la artistul basarabean, aceștia au ajuns să fie niște biete umbre rătăcite într-o istorie duplicitară și strivite de tăvălugul totalitar. Nu au chip și nici destin, sunt fantome ce hălăduiesc dincolo de spațiu și timp, în speranța deșartă de a afla un reper.
Țăranii autentici aproape au dispărut, însă spiritul lor peren mai trăiește în noi. Trebuie să amintim că în Basarabia arta cultă a fost strivită din fașă. Totuși, poporul a supraviețuit grație tradiției și folclorului, care au trecut aproape intacte prin strunga comunistă. Puținele excepții de artă profesionistă au fost posibile datorită faptului că au implementat profund în programul lor estetic tot ce ținea de tradiția autohtonă. Asta a fost un scut necesar pentru inevitabilele lovituri ideologice. Grecu și Zbârnea nu pot fi concepuți în afara tradiției. În apele ei mai mult sau mai puțin limpezi se ascunde energia regeneratoare de emoții și sensuri inedite, dar în același timp apar și frivolitățile inerente. (De altfel, ceilalți discipoli ai lui Grecu, care au încercat să depășească tradiția sau să se înstrăineze de ea, sunt mai puțin convingători ca artiști.)
Dacă în prima etapă lucrările pictorului par să interpreteze o melodie lirică, fără sfârșit, odată cu abordarea geometrică a lumii, în pânze apare ritmul, care oscilează între plin și gol, nuanțe calde și reci, violente și stinse. Făcând o analogie cu dansurile populare, observăm că nu mai e vorba de un dans intim, ci de hore, brâuri sau, mai ales, bătute. Ritmul devine o componentă indispensabilă în creația artistului. În lipsa lui tabloul nu ar avea viață. Astfel, Zbârnea a deprins esența ritmului, pe care cu multă forță și grație o explorează în următoarea etapă a creației. (Unele lucrări sunt doar ritm și mai mult nimic.) Obsesiile lui de o viață, la un moment dat, devin revelații, așa cum tradiția se reinventează în discursul artistic al modernității. Chipurile translucide ale țăranilor basarabeni ușor capătă dimensiuni metafizice. Umbrele bizare ce hălăduiesc, aparent bezmetice, din tablou în tablou, de fapt sunt conectate prin fire subtile cu infinitul și în ultimă instanță se dezvăluie stările inedite ale universului.
Unul dintre cele mai interesante tablouri se numește Dispersie. Pare un titlu contradictoriu, deoarece lucrarea e pătrunsă de o unitate de netăgăduit a formelor și a nuanțelor. Umbrele strămoșilor noștri se integrează perfect în peisajul deopotrivă geografic și spiritual al lumii răsăritene. Fiecare pată de culoare, minuțios elaborată, ce constituie un segment dintr-un chip ancestral, aparent invizibil (dar la o privire mai atentă, uimiți, descoperim o întruchipare monumentală), respiră adânc aerul pur al spațiilor sacre. În această operă încă nu apare negrul, ci doar este vag anunțat.
Și într-adevăr, ulterior în creația artistului apare masiv negrul, dar și efectul obținut în urma scurgerii libere a vopselei pe pânză. Negrul e culoarea neantului, care aduce cu sine neliniștea și nesiguranța. Astfel, lucrările lui Zbârnea devin tot mai dramatice, ritmurile sacadate ale tonalităților închise sunt tot mai consistente și autoritare. Scurgerile deliberate și savuroase ale albului nu sunt în stare să înlăture sau să stopeze ravagiile pe care le provoacă culoarea abisului. Prelingerile consecutive din ultimele tablouri creează o pâclă ușor transparentă, dar în esență destul de sumbră.
În covoarele țărănești fundalul e negru; peste el se aștern molcom culorile și formele vieții. La Zbârnea negrul a ieșit din spate și a devenit un personaj principal, care se străduie să orchestreze simfonia vizuală pe pânză. De exemplu, în lucrarea Fără titlu, pe o urzeală bogată de griuri (să nu uităm că griul e frate cu negrul), personajul principal, preluând ambalajul geometric din perioada anterioară, se manifestă cu multă eleganță, oferind o subtilă perspectivă spațiului din tablou. Sau lucrarea Cale: același freamăt de cenușiu și mov, în preajma obsesivelor umbre tot mai străvezii. În partea superioară a pânzei, din tușele extinse de bej, de parcă ar fi niște aripi, ca dintr-un fruct răscopt se prelinge elixirul prețios al nuanțelor. În partea centrală a lucrării, din spatele unui chip șters, brăzdat de dungi, ne așteaptă negrul impozant, aureolat de câteva pete roșii, pregătit să ne călăuzească printr-un labirint hipnotic. Undeva mai jos, se zăresc câteva șuvițe de alb, care ne trimit cu gândul la lumina necreată și astfel încearcă se ne alimenteze speranța vagă că dincolo de pânză și Dincolo de noi (titlul unei alte lucrări ) există o stare deosebită, care întruchipează esența căii, adevărului și a vieții.
În mod paradoxal, înaintând în timp, Zbârnea nu e preocupat de lumină. Aceasta, devenind tot mai lăptoasă, a rămas pe planul doi. Spațiul principal și tot mai generos al pânzelor este acaparat de negru. În lucrarea emblematică, redată și pe afiș, iese în evidență un „zid” negru, amintindu-ne cumva de Pătratul negru al lui Malevici. Dar, spre deosebire de lucrarea avangardistului rus, rece și imparțială, lucrarea neobișnuită a pictorului basarabean este emoționantă, deoarece în anturajul neantului valah freamătă spiritul țăranilor noștri, arhetipali. De altfel, din spatele „zidului” se ivesc umbrele lor răvășite. Iar albul mat și tacit, de undeva de pe marginea de sus a tabloului, se prelinge discret peste vasta suprafață întunecată, asemeni unor lacrimi inocente de copil.
Alături de lucrarea Dincolo de noi (unde suntem tot noi; de destinul nostru nefericit nu putem scăpa nici în eternitate) se află pânza Trecere, formând un diptic, unde negrul se dezlănțuie în toată amploarea sa. Pentru o clipă am avut senzația că neantul țipă. Inevitabil apare întrebarea: oare de ce urlă neantul? Dacă nu uităm în ce spațiu tensionat trăiește și creează artistul și, mai ales, dacă observăm teribila absență de spirit în lume (inclusiv în iubita noastră Europă), atunci răspunsul e previzibil și deloc retoric.
