Nordul e într‐acolo unde inima ta bate
Când e timpul să pleci,
celălalt a fost răbdător
te‐a așteptat să devii cel de acum
era timpul să înveți să fii tu însuți
cel ignorat și lăsat în urmă
dacă nu ai știut niciodată cum
sau dacă ai uitat
să fii categoric, necondiționat, cel adevărat
să strigi și să taci în fața neputinței
din brațe și din pumnii strânși uzate
din sângele și din mintea prea încrezătoare
Când doar sufletul mai poate avea controlul
ai pierdut moneda norocoasă, toate drumurile sunt închise
orice cursă a fost anulată, numele lor șterse
ca urmele tălpilor în nisip
nu mai ai un ieri unde să te ascunzi să‐ți lingi rănile
locurile dragi, ferestrele, priveliștile, bucata ta de cer,
orașul întreg, lumea care nu te mai încăpea
și în care nu‐ți mai găseai locul
nici măcar un mâine nu mai ai
doar azi.
Nu e nimic rău să o iei de la capăt
odată ce‐ai ajuns la capătul celălalt
să bâjbâi în întuneric căutând întrerupătorul
locul lui nu s‐a schimbat, e altul peretele.
Nu e nimic rău să încerci să înveți o limbă nouă
să silabisești cuvintele, să îngâni sentimentele
dacă asta înseamnă numai o zi înainte,
nu o viață pe loc într‐un labirint al pașilor
al numerelor și al literelor.
Aceleași glasuri vor spune că mergi nicăieri,
dar o inimă care nu urmează nordul
e o inimă care nu mai bate.
Transparență
Privim unii prin alții
de parcă am fi transparenți
paravane cu celule lichide,
pe care mințile proiectează
false versiuni ale sinelui
gânduri, intenții, fapte
coordonate transcendentale
ale unor lumi utopice
pe care n‐am obosit
să le prefacem în pulbere.
Alegem victimizarea
în spectacole cu audiență maximă
la ore la care destinele sunt găuri negre
în spațiul infinit dintre noi.
Nevoia de ceilalți
se măsoară în conexiunile tot mai slabe
în disperarea de cauză
în reverențele față de ideologiile momentului
cu înverșunare ne‐am atras disprețul
din generație în generație.
Ceea ce spun eu și înțelegi tu e ceva.
Ceea ce spui tu și înțeleg eu e altceva.
De aceea tac și mă îndepărtez.
Suntem vânători de recompense ieftine
iubirea, ura, emoțiile au devenit uzanțe
orizontul s‐a îngustat
s‐a autostigmatizat în vechi și în nou
de aceea taci și te îndepărtezi.
În bărcuțele noastre o să naufragiem
mai departe de orice frontiere.
Mâine dimineață o să ne trezim la ora 6
o să ne bem cafeaua cu un strop de lapte
o să ne înghesuim
cu ego și alter ego în metrouri
și o să ne petrecem ziua cât mai productiv.
Citesc poezia
Ramonei Boldizsar
uneori mă gândesc la ce cred cei care mă cunosc
când citesc o poezie scrisă de mine
și îmi spun – cu siguranță nu s‐a gândit la mine
deși o cunosc aproape la fel de bine
cum mă cunosc eu
care mereu am iubit apa fierbinte pe piele
și agresiunea nopților fără număr
de când nu mai promit să dorm devreme
– viața oricum e prea scurtă
să mai regret că nu am putut niciodată să tac
să mă rup în zece bucăți,
dar să cred în Dumnezeu care a fost bun cu mine
și în poezia cu sau fără rime
când eu nu știu să scriu
decât versuri care uită să respire,
dar mă cred suficient de puternică
să știu ce se va alege de noi și de viețile noastre
și îmi plac merele acre
să complic poveștile simple
și nu mă aplec peste balcon, mai sus de etajul trei
deși când eram mică eram curajoasă
urcam cu tatăl meu pe bloc să fixăm antenele tv,
iar când coboram scara îngustă de fier
îmi tremurau picioarele atât de tare
încât zile în șir îmi era teamă că o să vadă toți prin mine
și n‐o să am nicio scuză
că nu am învățat nimic din cărțile citite
și că degeaba am să cresc doi fii
– îmi amintesc încă – (ne opream în parc la izvor
și își scoteau din picioare rolele încinse)
pielea roșie roasă de ghete,
ei zburau deja pe alee strigându‐mă – mamă, hai!
poate atunci m‐am pierdut într‐un vis.
Vor râde de ce spun acum
– ce ar putea ei înțelege mai mult decât:
totul e în regulă așa cum este.
I‐am trimis aceste rânduri pe messenger
era vineri seara când plimbă o bufniță de jucărie
cu roaba și o carte în mână
o auzeam pe fetița ei cum râde în hohote
mi‐a spus că se bucură
mi‐a mulțumit politicos
(copii, niciodată nu vorbim cu străinii)
mi‐a trimis inimioare.
Poeții se alintă când spun:
uneori mă gândesc la ce cred cei care mă cunosc
când citesc o poezie scrisă de mine.
(Din volumul Live camera. Conceptual, Editura Eikon, București)
