PRIMA POVESTE DE CRĂCIUN
Băiatul se întoarse acasă cu fața în lacrimi și cu urme de palme pe obraji. Tata nu era acasă, iar mama trebăluia în bucătărie, de unde îl auzi plângând și ieși valvârtej în ogradă.
— Iar m‑a bătut, mamă!
— Vichea Cozari?
— Da, mamă, el.
Femeia îl strânse cu duioșie la piept și se gândi ce să mai întreprindă ca să‑și ocrotească piciul acesta neputincios de mânia lui Vichea Cozari, care, pe unde îl prindea, îl ciomăgea fără milă, profitând de faptul că era cu șase ani mai mare. Nu‑i vorbă, a vorbit cu el, și acesta, drept răspuns, i‑a rânjit în față. Soțul ei, tot el și tatăl lui Mircea, Vasile, când s‑a dus să i se plângă tatei lui Vichea, acesta a sărit cu pumnul la el. Nici directorul școlii nu l‑a putut potoli, deși i‑a scăzut nota la purtare și l‑a muștruluit ca la carte. A fost și la miliție, dar nici cozoroacele roșii nu l‑au putut face să revină la sentimente mai bune. Deci nu avea niciun rost să bată aceleași drumuri bătătorite, dar nici nu putea să stea cu mâinile în sân, asistând leșinată cum un derbedeu îi umilește de ani de zile băiatul, încât acestuia îi este frică să mai iasă singur până și pe uliță sau la școală, unde e elev în clasa a doua. Dar unde să se ducă și cui să se mai jeluiască?
Azi e Crăciunul, pe care ea nu l‑a mai ținut din copilărie. Deodată, îi veni o idee. Să meargă la biserică, la care nici nu mai ținea minte de când nu a mai fost. Îl luă pe Mircea de mână și se îndreptară spre biserică, trecând inevitabil și pe lângă casa Cozarilor, unde pe prispă stătea Vichea și spărgea nuci și nu se sfii nici de ea ca să‑i amenințe piciul, cu ciocanul.
Biserica se afla pe partea cealaltă a râului, pe teritoriul unei foste ferme de vaci, unde a lucrat și ea pe vremuri. După ce au trecut podul, au ridicat un nor de praf până au intrat în biserică. Slujba se terminase și preotul trecea de la un om la altul și îi adresa fiecăruia câteva vorbe, urmat de o droaie de copii. Se apropie și de ei, și mama lui Mircea îi povesti de ce venise.
— Dar nici el și nici părinții lui nu vin la biserică, și eu nici măcar nu știu cum arată, și atunci cum să vă ajut?
Preotul nu era din satul lor și nici biserica nu era veche, fiind deschisă acum trei ani.
— Și nici pe dumneata nu te‑am mai văzut până acum.
Mama începu să plângă.
— Bine, bine, veniți după mine, le spuse preotul și‑i duse în fața icoanei Sfintei Fecioare Maria, cu pruncul Isus în brațe, și‑i îndemnă să repete după el rugăciunea pe care o rostea cu voce tare.
Băiatul și mama poftoreau după el, fără să se uite la oamenii din jurul lor, ci doar la chipul lui Isus, luminat de flăcările a zeci de lumânări, care parcă s‑ar fi revărsat din interiorul icoanei. Cu această senzație în suflet mama a rămas și după ce au ieșit din biserică. Au traversat podul și au intrat în magazinul de lângă club, unde însă nu era cam tot ce voia să cumpere ea, și mama s‑a dus la magazinul din deal, iar pe el l‑a trimis acasă, cu o plasă plină cu pâini.
Abia după ce a rămas singur, Mircea a realizat că, pentru a ajunge acasă, va trebui neapărat să treacă pe lângă poarta lui Vichea Cozari și el nu voia asta pentru nimic în lume, și atunci s‑a gândit să se ducă acasă prin grădină, dar pentru asta trebuia să urce panta dintre Cujbă și Volosiuc, pe drumul spre podgoria din deal, unde umbla slobod un câine foarte rău. De data asta, câinele era legat și el urcă nestingherit costișa, de unde coborî o vale, și se cățără pe un alt versant, care îl lăsă pe pășunea din spatele grădinii lui Vichea Cozari, care, culmea, scutura cu un ciomag nucile de pe crengi. L‑a văzut și Vichea, dar nu a alergat spre el ca să‑l ciomăgească, ci i‑a întors spatele și și‑a văzut de nucile lui, spre marea mirare a lui Mircea, căruia i se înmuiaseră picioarele și nu și le putea urni din loc. Totuși, și le‑a mișcat și a putut ajunge într‑un târziu acasă.
Unde îl aștepta îngrijorată mama, care, când i‑a povestit unde l‑a întâlnit pe Vichea și că acesta nu i‑a făcut nimic, s‑a crucit, nevenindu‑i să‑și creadă urechilor. Așa ceva nu i se părea posibil. Apoi și‑a amintit unde au fost azi. La biserică. Și ce zi e azi. Crăciunul. Și s‑a gândit că, pesemne, l‑au ajutat rugăciunile preotului, și cum să nu‑l ajute, și‑a mai spus ea, odată ce azi e Crăciunul, pe care ea nu‑l sărbătorise niciodată până atunci și nici azi nu avea de gând să‑l prăznuiască.
A DOUA POVESTE DE CRĂCIUN
În căminul golit încă de aseară vântul sulfa pe coridoare, precum și în camera mea, ridicând în sus cearceafurile celor patru paturi goale și țipându‑le în toate părțile. Am închis fereastra camerei mele și ferestrele de pe coridor, pe care te miri știe cine le‑a lăsat deschise. Băteam etajele în căutarea vreunui suflet de om, dar nici țipenie în tot căminul ăla cu cinci etaje. Pe la dușuri și pe la veceuri m‑a întâmpinat o liniște asurzitoare. Am încercat mai multe uși. Toate erau încuiate. Dintre toți locatarii căminului cinci, doar eu nu am plecat acasă. Am rămas să‑mi petrec Crăciunul într‑un cămin gol pentru că nu aveam bani să merg acasă, unde aș fi vrut foarte tare să fiu în acele clipe. Adică bani mai aveam. Dar îmi ajungeau fie pentru un pachet de țigări, fie pentru o pâine și un iaurt, dar nicidecum pentru un bilet de tren până la Chișinău. De fapt, asta și era dilema mea, încă de când m‑am trezit: ce să‑mi cumpăr din banii pe care‑i împrumutasem de la Marius, colegul meu de cameră, înainte ca acesta să plece în Satu Mare: un pachet de țigări sau pâine și iaurt? Mă mișcam în cerc prin camera goală, din acel cămin pustiu și tăcut, și înclinam când pentru una, când pentru alta. Totuși, nu puteam trăi fără țigări și am coborât în curte copleșit de regrete și de mustrări de conștiință că iar voi rămâne flămând și mi‑am cumpărat de la buticul din curte un pachet de țigări LM, evitând s‑o privesc în față pe bătrâna chioșcăreasă, și mi‑am aprins o țigară chiar în spatele chioșcului, unde m‑am ferit din calea vântului. Dar țigara aia fumată până mi‑am ars buricele degetelor mi‑a stârnit foamea și eu am alergat înnebunit în camera silențioasă, cu toate că știam că frigiderul meu era gol. Ajuns însă în fața lui, l‑am mai deschis o dată, și din nou m‑am convins că era deșert. Afară explodă e petardă. O ceată de colindători trecea pe sub ferestrele mele. Crăciunul se apropia. Cineva a plesnit din harapnic și niște glasuri de copii cântau pe deal un colind. Mi‑am mai aprins o țigară și am ieșit pe coridor. Dar am tras doar vreo două‑trei fumuri și am stins‑o, din cauza unui gol în stomac. Eram pur și simplu lihnit. Mort de foame. Hămesit. Și Crăciunul era așa de aproape. Am dat toate pe una și m‑am pornit iar să‑mi caut colegii prin cămin. Am împins ușa lui Cătălin și aceasta s‑a deschis. În cameră, nimeni, ceea ce înseamnă că s‑a grăbit atât de tare să meargă la Crăciun, acasă, că a uitat să și‑o încuie. Am mers întins spre frigider. L‑am deschis. În frigider era o ceapă și un borcan care avea doar pe fund niște dulceață. Le‑am pescuit de acolo cu mâinile tremurânde și am plecat în camera mea. Mi‑am uns dulceața pe felii de ceapă și le‑am băgat în gură și nu m‑am lăsat până nu am mâncat toată ceapa și nu am dat de fundul borcanului. După aia însă am fugit la toaletă și mi‑am golit stomacul. Niște tineri cântau colinde în stradă. Revenit în cameră, mi‑am dat seama că singura mea soluție era să plec acasă. Încă mai puteam să ajung acasă până să înceapă Crăciunul. Dar cum, odată ce nu aveam nicio para chioară? Fără bani. Uite așa, fără bani. Voi urca în tren fără bani. Și o să fug de controlori, iar dacă o să mă prindă, pur și simplu nu o să vreau să mă dau jos din tren. Dar în tren m‑am dat singur de gol când controlorul a apărut în capătul coridorului, fugind în celălalt vagon, fără să bănuiesc că acesta se va lua după mine și mă va pune pe labe cât ai zice pește. M‑a dat jos la prima stație, îmbrâncindu‑mă cu putere cu piciorul în spate, pentru că eu nu voiam să cobor. Când m‑am ridicat din zăpada de pe peron, ningea cu niște fulgi cât pumnul. În jurul meu niște tineri vorbeau în maghiară și mi‑am dat seama că am nimerit într‑un orășel unguresc. Ninsoarea deasă se lăsa ca o draperie peste firma de pe frontonul gării, în care am intrat spăsit. Probabil că o să întâmpin Crăciunul în gară, mi‑am zis, și m‑am așezat pe scaun. Dincolo de geamuri răsunau colinde în limba maghiară. Și doar din când în când câte una în română. Pe scaun am făcut țurțuri și m‑am ridicat să mă încălzesc. Mă învârteam prin incinta sălii de așteptare, când am auzit din nou un colind afară – era așa de frumos, că am încremenit locului: era de‑o frumusețe deosebită. Când s‑a terminat, mi‑am coborât ochii în pământ și mai să‑mi cadă plombele: la picioarele mele se tăvălea un portmoneu burduhănos. L‑am ridicat ca fript. Era plin ochi cu bani. Mi‑am rotit capul în toate părțile. Nimeni în jur. Să fi vrut să i‑l remit stăpânului, nu aveam cui. Se vede că cineva și‑l pierduse chiar înainte de a intra eu acolo. Să i‑l predau șefului gării însă nu voiam, pentru că mă temeam că o să și‑l asume. În același timp, eram așa de flămând, că preferam mai degrabă să fiu considerat un ticălos decât să mă despart de leii ăia.
Cu o parte dintre leii ăia mi‑am cumpărat de la magazinul din gară o pâine și un iaurt, iar cu restul banilor, un bilet de tren. În tren însă, controlorul niciodată nu mi‑a cerut biletul. Intra, mă privea și închidea ușa, fără să‑mi ceară biletul, și ori de câte ori intra în compartimentul meu, auzeam răsunând în spatele său colinde, interpretate de niște voci melodioase și ascuțite. Care amuțeau cum închidea ușa.
Unui cerșetor care a deschis ușa i‑am dat portmoneul ăla gol, pentru că altceva nu aveam ce să‑l mai dau. Se făcu ora douăsprezece fix, trenul gonea cu o viteză amețitoare și începu Crăciunul.
