Îmi place să privesc vechile fotografii alb-negru din sate și uneori să încerc să merg pe urma lor. Să le aflu povestea, să descopăr destinul oamenilor și poate să mai găsesc supraviețuitori. De multe ori însă nimeni nu mai știe cine sunt toți cei din fotografii. Ori mi se arată cu degetul chipul fiecăruia și aud răspunsul cel mai des:
-Ăsta e mort, ăstălalt la fel, și ea, toți. Găsisem la biblioteca sătească din Izvoare, raionul Fălești, un mic album al colhozului „Ceapaev”. Aruncat într-o încăpere alături de cărțile unor scriitori despre care azi puțini mai știu. Albumul, publicat în 1990, era scris în rusă, cu grafie chirilică, dar și în română. Mi-au atras atenția fotografiile cu oamenii la muncă, acasă, pe câmp, trei fete lângă un bazin de înot, femei în Casa Mare, un ansamblu, veterani, copii la grădiniță, un concurs de hipism. Se vedea că sunt făcute de un fotograf înnăscut. Pentru unii, poate, fotografiile respective sunt banale. Nu, nu sunt. Mi-am dat seama imediat că fotograful era un adevărat artist, avea viziune, simțea oamenii, știa să surprindă acea clipă importantă dintre zecile de secunde ale minutului. Cultura îl ajuta să cearnă timpul și să surprindă esențialul. Cine o fi fost? Aha! În finalul cărțuliei era menționat numele lui Mihai Potârniche. Lucrarea m-a surprins – fusese totuși tipărită în ultimii ani ai Uniunii Sovietice – și prin abordare. Cică e dăunător să cultivi tutun și sănătatea oamenilor este mai importantă decât beneficiile materiale! Mi-am zis imediat să aflu cine a avut atâta curaj și să pornesc pe urma fotografiilor. Am făcut cunoștință cu Vasile Ursachi, fostul președinte al colhozului, ulterior unul dintre deputații care au semnat Declarația de Independență a Moldovei. Am discutat cu el despre fotografii și oameni. Am vorbit ulterior și cu Mihai Potârniche. Ferice de țara care are asemenea fotografi, care lasă generațiilor următoare o zestre fotografică despre o lume frumoasă ce apune.
În sat, în anii aceștia, tot mai multe bătrâne îmi cer să le fac fotografii pentru ultimul drum. Tanti Ileana s-a lăudat cu fotografia pe care i-o făcusem prin 2021 și mă recomanda prin mahalale. Mă plângeam lui Vasile Andreevici că Mihai Potârniche a surprins viața satului, iar eu trebuie să fotografiez apusul lui. Îl întrebam uneori dacă are regrete pentru că a semnat pentru independența Moldovei. Bătrânul îmi spunea:
-Nu. Niciodată. Am crezut că va fi și mai bine, dat fiind gradul de dezvoltare a agriculturii noastre din acel moment.
Îmi rămăsese în cap fotografia cu trei fete pe marginea bazinului de înot. Aflasem că bazinul era la demisolul Casei Mecanizatorului. Nimeni nu mai intrase acolo de vreo treizeci de ani. Trecuseră doi-trei ani de când încercam să îl înduplec pe Vasile Ursachi să îmi permită să văd bazinul. Nimeni nu mai știa unde e cheia, dar am spus că nu asta e problema. Intrasem în zeci de case, birouri, săli de proiecție, încăperi ale foștilor șefi de gospodării închise de peste un sfert de secol, iar cheile nu le mai avea nimeni. Bătrânul mă întrebă la un moment dat:
-La ce îți trebuie?
-Mihai Potârniche a făcut acea fotografie cu fetele pe marginea bazinului. Eu aș vrea să fac una cu fetele pe marginea bazinului gol, părăsit. Să suprapun timpurile.
-Măi, tu ai ideile tale. Așa făcea și Potârniche când venea la Izvoare. Eu îi mai ziceam una, dar el vedea alta. Artist, ce mai. Hai să vedem. Dar fetele din poza lui Potârniche sunt bătrâne acum. Nu or să vrea. Ai tu vreo fată?
-Nuu! Nu am. Trebuie tot din Izvoare.
-Bine, îți găsesc și fată din Izvoare. Vino joi. Pană atunci deschid cumva și facem curat.
-Nu. Vreau să fie totul exact ca în momentul în care deschideți ușa.
-Când am deschis bazinul ăsta venea lumea cum nu îți închipui. Toți doreau să înoate. Nu erau multe în Moldova. Prutul este aproape, dar nu era voie de mers la scăldat. Îmi amintesc ziua când s-a făcut acea fotografie.
Vine și ziua de joi. E vară și e deja zăpușeală la nouă dimineața. Cobor scările de la fosta Casă a Mecanizatorului din satul Izvoare. Ferestruicile murdare de la nivelul solului filtrează lumina ce pătrunde în sala cu bazinul de înot placat cu bucăți de faianță. Pânze de păianjen, bucăți desprinse din pereți, rugină. Dar bazinul arată foarte bine. Pe marginea lui mă așteaptă o femeie pe care o recunosc din fotografiile mele. E Veronica! Deodată îmi vine să renunț la proiectul fotografic.
-Bună dimineața, Veronica!
-Bună!
-Știi că merg pe urmele fotografiilor de odinioară și fac altele după zeci de ani. Dacă nu vrei, renunțăm.
Mă privește în ochi și îmi spune ferm:
-Vreau!
-Poate ai soț gelos…
Ochii ei mă fixează și îmi spune:
-Sunt divorțată!
Eu căutam să câștig timp. Parcă aș fi renunțat. Ideile si proiectele fotografice în teorie sunt corecte. Aplicarea e problema. Îmi sunau în minte cuvintele fetei. Nu știu cum se face, dar în lumea mea cele mai multe femei sunt despărțite, divorțate, văduve. Îi arăt fotografia lui Mihai Potârniche. E-atâta liniște, încât mi se pare că aud vocile femeilor de odinioară. Coboară în bazin. Barele de susținere sunt vechi, ruginite, cu păianjeni. La un moment dat cobor și eu. Îi spun:
-Știi, e prima dată în viață când sunt singur cu o femeie într-un bazin de înot. Nu contează că nu e apă.
Râdem amândoi. Îi spun:
-Hai să înotăm spre mal. Știi? Sunt tradiții și superstiții de Rusalii conform cărora femeile sunt stropite cu apă pentru a fi sănătoase și frumoase tot restul anului.
-Da? Înseamnă că o să le meargă bine?
-Da.
-Mi-ar trebui atunci măcar un pahar cu apă, dar de unde să-l luăm?
Chiar așa! De unde? Poate afară nici satul nu mai este, nici oamenii. Doar noi doi și aparatul meu de fotografiat. Ieșim trecând prin vechiul vestiar, unde mă uit dacă cineva nu a uitat ceva acum mai bine de un sfert de veac. Afară ne așteaptă Vasile Ursachi, care vrea să știe dacă totul a fost bine și ce proiecte mai am.
-Totul a fost bine, Vasile Andreevici! Mulțumesc! Vreau să fac o fotografie cu locuitorii unui sat pe care amândoi îl știm bine. Acolo mai sunt câteva zeci de suflete.
Fotografia de la finalul secolului XX surprinde sute. Acum îmi e suficient să strâng pe o uliță supraviețuitorii satului.
-Știi? Mă gândeam că ar trebui să las pe fundul bazinului fotografia lui Mihai Potârniche și pe a mea. Ca și cum ar fi fost plin cu substanță de developat și au rămas uitate cele două fotografii. Și cineva le va găsi, dacă va mai intra vreodată. Poate peste alt sfert de veac. Când noi nu vom mai fi.
Bătrânul mă apucă de braț și mă privește în ochi:
-Știi? Azi, când am văzut ce faci, mă gândeam că lacrimile oamenilor ar umple bazinul acela. Ai avut dreptate. Ești fotograful care surprinde ultimele clipe din viața satelor.
