În Evanescent (Editura Tracus Arte, 2024, 78 p.), volumul său de debut, poeta Ioana Pătulea mizează pe două coordonate principale: dezintegrarea și recuperarea eului poetic dintr‑un peisaj haotic. Este conturat un discurs vizibil introspectiv, prin flashback‑uri din trecut, care se suprapun cu decorul unor obiecte metaforizate, ce ajută la redarea mesajului poetic într‑o formă foarte intimă, prin pătrunderea în cele mai apropiate locuri ale eului. Nu putem discuta despre un tragism hiperacut, ca în cazul altor poeți, însă ceea ce atrage este tocmai acest atribut temperat al versurilor. Poeta știe să relaxeze versurile atunci când ating un grad de maximă intensitate cu un gust metalic. Un alt punct de reper este alcătuit de reîntregirea sinelui, țesută pe inserțiile plimbărilor cotidiene versificate, care conturează un imaginar al unui București electrizant, ce declanșează discursuri poetice sociale. De asemenea, întâlnim o dimensiune pregnantă ce ține de referințe pop culture, care sunt redate în conexiune cu anumite stări interioare.
Poeta își organizează volumul în patru părți, în care se resimte decuparea unor episoade biografice, cu un puternic accent confesiv, fapt sesizabil încă de la primul poem. Sentimentul unei tristeți fondate pe o pierdere carnală se transpune și la nivelul realităților externe, care compensează golul uman, prin descrieri antropomorfizate: „vreau să știi ce gândesc, cum gândesc/ și ce fac, tot timpul/ dacă nu iese mereu,/ măcar la momente strategic alese/ să‑ți fie dor/ patul, pereții, camera au un suflet,/ eu mă desprind de propria viață, fără nici o credință./ când cerul se închide ca o pleoapă peste orașul gri verzui/ te caut cu lumina de la brichetă./ cea mai firavă/ libertate să ne/ distrugem reciproc și/ să ne placă”.
Imaginile și amintirile care sunt transpuse la nivelul volumului stau sub semnul distorsionării și al evanescenței, așa cum ne spune și titlul. Eul visează la o descleștare de la provocările cotidiene, dar și de la surghiunul intern, prin intermediul unei fugi, a unei ascunderi, iar spațiul liric pare a fi cel mai compact și potrivit loc, unde eul își poate găsi liniștea, prin spiralele unor locuri neobișnuite, unde o altă umbră umană ar face o notă discordantă: „notă pentru când o să dispar: caută‑mă în cele mai mici/ locuri în care pot să mă ascund./ în colțurile tavanului, sub contoare de curent, pe străzi/ înguste, sub o piatră neîntoarsă de ani, între o buruiană/ și o doză de cola, într‑o țeavă îndesată cu ambalaje,/ după un cauciuc tăiat”. Este evidentă o autoerodare atunci când își dorește proiectarea în spații alternative, ce îi pot oferi imboldul unei confesiuni despre acceptare, redată autentic și minuțios. Sunt transmise și dorințele intime, încărcate de redarea emoției prin filtrul condiției de a fi poetă, accentuând interogații ce te pun pe gânduri: „în cine vrei să‑ţi faci culcuș?/ cum ar trebui să mă suport, plină de vulnerabilităţi și/ frici, când știu din ce fel de femei mă trag?/ să fii poet înseamnă să ai talent la scris sau la lăsat garda jos?”
Pe fondul acestei fugi de sine combinate cu atmosfera unei lumi violente, se resimte și nevoia de a reface și reumple acele goluri spirituale. Poeta încearcă să le analizeze lucid, însă intensitatea lor este una care nu permite o conștiință pur lucidă, și nici măcar existența unor legi existențiale logice, ci a unor iraționale, care reflectă planul destructurat din care încearcă să se decupleze, măcar pentru scurt timp. Această decuplare se configurează și prin faptul că emoțiile sunt aduse într‑o stare perfect organică, ingenuă, fără idealizări sau complicații matematice: „nu există absolut în știința simțurilor,/ nici adorație care să dureze,/ doar claustrofobia și/ apăsarea secundelor/ dinainte să adorm”.
Pe lângă crearea unor imagini‑obiect sau a unor locuri simbolice, poeta explorează și harta corporalității, care devine un subiect central, prin care reușește să găsească fasciculele unor amintiri încă vii ale unor evenimente sau persoane importante din viața ei, ce permite începerea unui discurs centrat pe raportul dintre eu și pierdere. O pierdere care lasă urme vizibile ce mențin active amintirile dureroase: „fără mântuire:/ corpul meu de tânără adultă, uniformă pătată de/ sângele micilor metamorfoze/ te păstrez ca pe un screenshot vechi, cu o persoană dragă,/ ștearsă din lista de prieteni./ ești mai mult pentru restul decât pentru mine./ sunt dureri care înseamnă lipsă,/ sunt dureri care înseamnă excrescențe”.
Acest spectacol al iluziilor și al unei confesiuni poetice făcute pe grabă oferă senzația unor trepidații afective puternice care fac din volum o carte a imaginilor mereu pe fugă, distorsionate, iluzorii, unde nici eul nu e sigur de realitățile sau cvasi‑realitățile pe care le integrează în carnea textuală sau pur și simplu nu vrea să treacă peste o anumită limită a confesiunii, care ar putea cauza un declic fulgerător: „mesajele grăbite și poveștile spuse pe jumătate. tot ce ne unește e un dispozitiv artificial/ și imagini întrerupte/ nesiguranța naște ziduri, pot să dau vina pe tinereţe, pe vulnerabilități, plictis și fantome/ n‑o să știu niciodată și mi‑e frică să între/ un task/ contacte,/ pe lista ta de task‑uri, un contact în lista de/ când crezi că vrei ceva fiindcă te‑ai făcut singur să crezi,/ (…)poate singurătatea e un proces de healing/ și flirturile impersonale mă aproprie de mine, poate tot ce a contat a fost decizia./ oricum, nu vreau să mai adorm/ în forma unui semn de întrebare”.
Topografic, poeta integrează la nivelul pulsațiilor afective și imaginea unui București fantomatic. Starea de decrepitudine a orașului devine premisa reflectării asupra realității urbane confuze. Însă, totodată, avem de‑a face și cu un spectacol al imaginilor vizuale, cromatice, jucăușe, care redau atmosfera unei capitale înnodate în greșelile umanului: „Bucureștiul ca un cadavru parțial eviscerat,/ într‑o anamneză continuă,/ asta le spun tuturor care nu stau aici:/ că unele nopți preced Armaghedonul/ călătoriile cu tramvaiul 41 spre prietenii mediciniștii din Crângași/ cerul roz sufocat de gaze de emisie și claxoane/ nervoase reflexiile verzi ale farmaciilor, pe fețele/ încruntate, muzeele ascunse și poeziile șoptite în/ baruri micuțe femei ornament, femei cu cocuri și zale de aur,/constrângând băieții din Centrul Vechi să privească sfios în alte/ părți când se apropie cu găleata de trandafiri”.
Fragilitatea și emoțiile transmise printr‑o suită de imagini decupate din imaginarul unui urban colectiv, dar și din imaginarul unor hărți afective personale, confirmă un debut promițător al poetei Ioanei Pătulea. Volumul îmbină marile teme ale poeziei cu un decor pop‑culture și peisajul unei capitale gata să explodeze sub presiunea unor comportamente umane aflate în derivă, în timp ce infuzia autobiografică a suferințelor, pierderilor și fricilor se desfășoară rapid, surprinzând dificultatea de transpune poetic emoțiile deoarece: „E dificil să scrii din amintiri, în special când se simt/ ca un colaj lipit aiurea de o persoană care nu știe să/ lipească scotch‑ul și lasă mici cute, inestetice”.
