Valentina Ostapciuk: „«Gata. Ucraina nu mai există. Ucraina nu mai există, uitați de ea. Noi vom rămâne aici pentru totdeauna.» Înțelegeți? Ceea ce e cel mai umilitor e că ne‑au coborât la nivelul animalelor. Noi trăiam în subsol – în acest adăpost antibombă eram cam o sută de persoane. O sută de oameni!”
V‑ați născut în Mariupol?
Da. Sunt originară din Mariupol.
Ați crezut vreodată că va începe războiul?
Locuiam chiar în centrul orașului Mariupol. Cu mine se afla fiul cel mare, care pe atunci era deja divorțat. Iar cel mic locuia în casa părinților mei, destul de departe de noi, la ieșirea din oraș, în partea de est – de unde au venit trupele ruse.
Desigur, discutam, ascultam. Mai ales fiul cel mare îmi spunea: „Mamă, va fi război”. Eu îi răspundeam: „Nu cred, fiule, nu cred”. Deși în 2014 orașul fusese bombardat. Înțelegeți? Atunci au fugit la mine prietene din cealaltă parte. Acolo… Iată… Dar noi credeam că nu se va întâmpla. Sau, uite, s‑a împușcat în 2014 și acum, poate, iar vor fi împușcături și doar atât.
Dimineața devreme, cred că pe la cinci și jumătate, pe 24 februarie 2022, m‑a trezit un apel telefonic. Mă suna verișoara mea, care locuia în partea de est a orașului, la intrare. Îmi zice: „Valia, ce faci?” Eu răspund: „Dorm”. „Cum poți să dormi? A început războiul!” Eu: „Cum? Ce? Nu se poate.” Ea: „Da. Tocmai am ascultat. Putin a declarat că a început o „operațiune militară specială”. Nu auzi explozii?” Eu: „Nu, încă nu se aud”.
M‑am ridicat în grabă și l‑am sunat pe fiul cel mic: „Roma, începe războiul!” Iar el mi‑a răspuns: „Mamă, la noi deja de la ora patru e un adevărat haos!” Lângă casa în care locuia era o fabrică părăsită și acolo erau foarte mulți militari. El mi‑a spus: „Prin satul nostru trec avioane. Și se aud explozii, explozii, explozii, tot timpul. Am amenajat deja beciul nostru aici; coborâm în beci, vom sta acolo”.
Apoi, eu, bineînțeles, l‑am rugat să vină la mine, în oraș, în centru, îmi părea că acolo, în sat, e periculos.
Când ați reușit să plecați din Mariupol?
Am rămas în Mariupol trei luni. Am trăit toate acele bombardamente cumplite, tot infernul pe care l‑au aruncat asupra orașului nostru. Am reușit să plec abia pe 25 mai. Pe 18 mai, luptătorii noștri din Azovstal au ieșit din uzină și, în sfârșit, s‑a lăsat liniștea.
În tot acest timp am stat împreună cu fiii mei… În casa mea, pe vremea sovietică, fusese un adăpost antibombă. Ulterior l‑au renovat – voiau să facă acolo o sală de fitness, dar nu au dus‑o la bun sfârșit. Și am coborât toți acolo. Trei luni întregi am trăit în acel subsol.
Cum să treci prin așa ceva? Nici nu știu. Probabil, doar cel care a fost acolo poate înțelege. Nu aveam lumină, nici apă, nici căldură, nici legătură telefonică. Nimic. Nimic! Am fost rupți de lume. Și când primii au intrat în curtea noastră, acei oameni din DNR, i‑am văzut – zdrențăroși, în uniforme militare peticite. Au spus: „Gata, Ucraina nu mai există. Ucraina nu mai există, uitați de ea. Noi vom rămâne aici pentru totdeauna.” Înțelegeți?
Casa mea era chiar în centrul orașului, la o intersecție, vizavi de Primărie. În apropiere era un bloc cu nouă etaje. O bombă uriașă a căzut acolo, și oamenii care s‑au dus să vadă au fost înghițiți de crater, nu se mai vedeau. Exact același tip de bombă a căzut și peste teatru. Ei spun că ai noștri l‑au aruncat în aer. Dar teatrul e chiar lângă casa mea. Nici vorbă! Aviația noastră nu era în aer. Și dacă ar fi fost explozie din interior, s‑ar fi văzut clar. Dar se vedea limpede că totul s‑a prăbușit de sus.
Așa ceva e imposibil chiar și fizic…
Cred că noi încă din perioada sovietică am fost învățați să avem încredere totală în mass‑media, în televizor, în tot ce se spune de acolo. Și iată că toate acele atrocități – că Ucraina, chipurile, își omoară propriii oameni – ei, acolo, chiar le cred! Nu le poți scoate din cap. Așa gândesc ei despre noi.
Ce vă amintiți din acele trei luni petrecute în Mariupol? Ați putut urmări televizorul, primi informații?
Nu m‑ați auzit. Nu aveam rețea telefonică. Nu aveam niciun fel de legătură. Ultimul meu apel a fost pe 10 martie. Am reușit să dau de cumnata surorii mele. I‑am spus: „Galea, suntem vii. Spune‑i surorii mele că suntem vii!”
Sora mea locuiește aici, la Chișinău. Amândouă suntem din Mariupol. După ce am terminat facultatea, ea a venit aici, iar eu m‑am dus la Kiev. După șapte ani, m‑am întors în Mariupol.
Știam cât de mult suferea sora mea, cum mă căuta… prin toate rețelele sociale posibile. Nimeni nu știa unde suntem, dacă mai suntem în viață. Pentru că la televizor se arătau imagini că…
Iar când am ieșit din subsol și am văzut cu ochii mei orașul… Era un adevărat Stalingrad! Dacă ați văzut filme despre Stalingrad, exact așa arăta orașul meu –pentru că eu locuiam chiar în centrul orașului. Până la război, Mariupolul înflorise incredibil! Orașul prinsese viață, devenise frumos. Îl modernizaseră, totul era curat, luminos, colorat. Toți cei care veneau din alte regiuni ale Ucrainei spuneau: „Doamne, cât de mult s‑a schimbat orașul vostru!” Și era adevărat, devenise de‑a dreptul superb. Iar apoi, dintr‑odată, am văzut asta: acolo unde erau lumini, unde erau fațade splendide… acum totul se prăbușise. Doar ziduri dărâmate.
Ceea ce a fost cel mai umilitor e că ne‑au coborât la nivelul animalelor. Trăiam în beci, în acel adăpost antibombă eram cam o sută de oameni. O sută! Oamenii veneau și plecau necontenit: unii ajungeau, alții dispăreau. Am locuit acolo… La început, doar pe scânduri puse pe jos, apoi fiul meu a găsit niște paleți. Pe paleți am întins ce aveam – eu am adus pernele de la canapea. Eram acolo patru: eu, fiii mei și nora.
Nu am suferit de foame. Fiul meu, care tot îmi repeta „mamă, va fi război”, cumpărase din timp de toate – conserve, carne înăbușită… Dar ne lipseau lucruri elementare pentru igiena personală. Cea mai mare umilință era toaleta. Să te speli! Noi, femeile, știm cât de important e să te speli. Nu vă puteți imagina cât de umilitor e când nu poți face nici măcar asta. Nu era apă. Fiul meu mergea sub bombardamente să aducă apă. Lângă noi era o stație de alimentare, și la începutul războiului mai aduceau acolo câte puțină apă. Rămăsese un singur șofer care mergea în cartier, lua apă și o aducea. Oamenii erau împușcați chiar acolo, lângă sursa de apă.
Unde sunt acum fiii dumneavoastră?
Unul a rămas acolo, cu nora mea, în casa părintească. Ei au plecat puțin mai devreme decât noi din adăpost. Înțelegeți, nu aveam bani. Ca să pleci undeva, trebuia să ai măcar ceva economii. Pe mine m‑a găsit sora mea.
După ce s‑a mai liniștit situația, au început să distribuie ajutoare umanitare. „Edinnaia Rossia” împărțea cutii de carton. În ele erau conserve. Pâine nu văzusem de trei luni. Uneori, cineva mai primea câte o bucată și o aducea, și era ca o minune. Fiul meu și nora au mers să primească pachetul. Au traversat tot orașul, au stat acolo, nu știu, poate douăsprezece ore și au adus acea cutie. Dar i‑au înregistrat în calculator. Și cei care mă căutau au văzut: Ostapciuk Roman și Ostapciuk Tatiana. Așa și‑au dat seama că dacă ei erau acolo, înseamnă că, probabil, și eu eram vie.
La Mariupol am o familie numeroasă. Într‑o zi a venit la mine verișoara mea, cu mașina. Ei aveau mașină. Fiul, Romcik, avea și el una acolo, pe malul stâng. Dar când a vrut să plece cu ea, mașina n‑a mai pornit. Iar când s‑a întors, totul fusese deja spart: mașina era furată, în casă intrase cineva și scosese tot ce‑i păruse interesant. Așa că nu mai aveam cu ce să ne deplasăm.
Verișoara mea mi‑a spus: „Valia, hai să mergem. Ne‑au zis că undeva, în partea de vest, mai este încă semnal”. Și am plecat cu ea. Sveta reușise să cumpere o cartelă din acelea noi, „Fenix”. Nici acum nu știu cum a făcut, pentru că noi doar mergeam, stăteam la cozi și nu reușeam să cumpărăm nimic.
Ea a format numărul surorii mele. „Nadia, eu sunt aici. Sunt vie!” i‑am spus. „Suntem toți vii, nu‑ți face griji.”
Sora mi‑a răspuns: „Nu știam nimic despre voi. M‑am gândit la toate variantele posibile ca să te scot de acolo. Am inventat atâtea planuri… Mâine va veni la tine un voluntar. Totul e plătit, nu‑ți face griji, nu trebuie să dai nimic. Te vor lua niște prieteni de‑ai mei din Eisk, oameni buni, tot din Chișinău. Sunt pensionari. Te vor lua de acolo și te vor duce mai departe, până la Moscova. Iar din Moscova vei veni la mine”.
Da, așa a fost. Un întreg lanț de oameni, de suflete bune. Așa am ajuns aici. Când au venit să mă ia, era seara, găteam la foc pentru fiul meu. Eram murdară, cu zdrențe pe mine… Nu aveam unde spăla nimic. Pentru că nu se putea, înțelegeți? Trei luni nu mi‑am spălat părul! Trei luni! Ei m‑au pus pe picioare. A doua zi mi‑au cumpărat bilet, m‑au urcat în tren. Am ajuns la Moscova. Acolo m‑a întâmpinat fiul lor, m‑a dus la autogară, m‑am urcat în autobuz și cinci zile am făcut până la Chișinău.
Când ați ajuns la Chișinău?
Am ajuns la Chișinău pe 1 iunie 2022.
Din câte am înțeles, fiul mai mic cu nora au rămas în Mariupol. Dar fiul cel mare unde este?
Fiul cel mare a rămas în apartament, în casa mea. Dormitorul meu dădea spre bulevard – odinioară se numea Bulevardul Lenin, ca la voi, apoi i‑au schimbat numele în Bulevardul Păcii. În dormitorul meu a intrat un obuz. Un obuz uriaș! A făcut o gaură în perete, și dedesubt, la etajul doi, totul s‑a prăbușit. Peretele s‑a năruit complet, iar fereastra nu mai exista.
Fiul a rămas acolo, încercau să repare cât de cât… Geamurile, ușile – toate erau sparte. Vă dați seama? Nu știu cum casa aceea a mai rezistat. Noaptea, în timpul bombardamentelor, stăteam în mijlocul camerei, ne țineam strâns unii de alții și ne rugam: „Doamne, oare vom rămâne vii?”
Unde să fugi? Încotro? Ne era frică să ieșim afară. Nu știam – poate aici va fi mormântul nostru, sau poate acolo. Noi nu știam unde vom muri, înțelegeți? Așa stăteam toți patru, îmbrățișați, și repetam: „Doamne, ajută‑ne! Doamne, ajută‑ne!” Casa întreagă se cutremura. Parcă și ea se temea.
Se temea?
Da. Se temea. Era un impact puternic. Locuința noastră era în scara a doua, iar obuzul a lovit scara întâi. Totul curgea. Acoperișul nu mai era, ploua înăuntru, iar subsolul se umplea de apă de sus până jos.
Eu am plecat, așadar, pe 25 mai, iar fiul cel mare a reușit să plece din Mariupol abia în septembrie. Data exactă nu mi‑o mai amintesc. El era profesor de limba și literatura ucraineană. Lucra la școală. Când am plecat, aveam o sută de dolari. I‑am lăsat lui. Aveam o mică pensie… dar nu o puteam primi. Eu nu aveam bani, și nici el nu avea. Absolut nimic. I‑am spus: „Poate te duci la școală să lucrezi?” Și s‑a dus. A lucrat o lună, dar nici manuale, nici materiale nu existau. Doar trei școli mai funcționau. Multe erau complet distruse. Eu însămi am fost proiectantă. Am proiectat atâtea școli! Școli dragi mie! Care acum nu mai există… Au dispărut de pe fața pământului.
Și mi‑a spus: „Mamă, nu pot rămâne aici, nu mai pot…” Comunicarea cu el era intermediată de un vecin. Vecinul cumpărase o cartelă „Fenix” și, din când în când, ne permitea să vorbim. Trebuia să coboare de la etajul cinci până la noi. Câteodată voia, alteori nu, dar ne lăsa să dăm câte un telefon. Înțelegeți? Prin același vecin mă sunase și o prietenă a surorii mele, chiar înainte să plec. El bombănea, căci ei sunaseră târziu, dar nu aveam altă legătură.
Fiul meu nu știa cum să plece. Ca să ieși din Mariupol, aveai nevoie de o autorizație – un permis eliberat de autoritățile ruse. Nu‑mi amintesc exact cum se numea documentul acela… Verificau oamenii și îi „filtrau”. Și lui îi era frică. Frică adevărată, înțelegeți?
Mai târziu am dat de o prietenă din Mariupol, care cumva reușise să ajungă în America, la fiica ei. Ea mi‑a spus: „Valia, am numărul unui voluntar care îl poate ajuta pe Dimka”. Mi l‑a dat. I‑am scris, Dima l‑a sunat, voluntarul a transmis mai departe cuiva ceva… Așa, prin alți oameni. Apoi a fost un tren din Berdeansk. Mai întâi l‑au dus acolo. Era un convoi uriaș de mașini – oamenii fugeau cu ce puteau: mașini, autobuze, camioane. L‑au urcat într‑un autobuz de voluntari care transporta animale – câini și pisici. Așa a ajuns la Zaporojie, iar de acolo – la Kiev.
Acum este la Kiev?
Da, locuiește într‑un hostel. A lucrat pe ici‑colo, câte puțin, dar… Kievul acum este din nou bombardat puternic.
Iar fiul cel mic a rămas cu nora în Mariupol? Lucrează? Cum trăiește sub regim de ocupație?
Lucrează. Așa și trăiește – sub regim de ocupație. A primit cetățenia rusă, altfel nici nu se putea. Chiar și la farmacie cer pașaportul rusesc. Toți acolo au devenit „ruși”. El și nora. Lucrează șofer, deși avea un serviciu foarte bun înainte. Era maistru la furnal, în Mariupol erau multe uzine metalurgice. Acum e mai greu, are un statut social inferior.
Mai puteți ține legătura cu ei?
Da, mai vorbim din când în când. El și‑a instalat o aplicație prin Telegram. Dar în ultima vreme totul s‑a întrerupt. Mi‑a spus: „Mamă ni se închide Telegramul, ni se închide tot. Cum o să te mai aud? Dă‑mi adresa ta, poate o să‑ți scriu”. I‑am zis: „Fiule, dar dacă scrii, unde va ajunge scrisoarea?” El doar atât își dorește – să‑mi audă vocea. Nu vorbește cu nimeni acolo. „Mamă, e înfricoșător să vorbești cu cineva”, mi‑a spus. Se duce la muncă și se întoarce acasă. Atât. Pentru că, zice el, acolo e greu de trăit. Foarte greu.
Și acum nu mai poate pleca deloc?
Acum nu mai știu cum ar putea pleca. În primul rând, e nevoie de bani. Și apoi ce să facă? Dacă vine în Ucraina, trebuie să închirieze locuință. Cu ce bani? Iar dacă pleacă mai departe, trebuie să știe limba. Știți, mama îmi spunea mereu: „Pot alina necazul altuia cu o mână, dar pe al meu nu pot să‑l domolesc”. Așa și aici. Toți mă întreabă: „Cum de nu a plecat?” Ei, bine, uite‑așa – nu a plecat…
După ce am stat în beci, el s‑a întors acasă și a fost șocat. Mașina dispăruse, casa era jefuită. Trebuia să repare măcar câte ceva – să pună geamuri, să încerce să trăiască. Nu era apă. Am fost o dată la el, deja după ce bombardamentele s‑au mai oprit, și am mers împreună la râu. Am găsit acolo o fântână veche și de acolo căram apa în bidoane. Iar acum, apa le vine o dată la trei zile. Și e de o calitate îngrozitoare! Nu se poate bea deloc. Toată lumea cumpără apă, e o criză cumplită.
El poate vorbi despre asta la telefon? Nu e periculos?
El vorbește. Îmi spune: „Mamă, nu avem apă”. Dar, oricum, se scrie despre asta peste tot. Citesc și eu știrile. O prietenă de‑ale mele are o soră care locuiește la Makeevka, aproape de Donețk. Ea îmi spunea: „Eu stau la etajul trei. O dată pe săptămână dau apă în pivniță. Dar e atât de murdară, încât o poți folosi doar să ca să speli toaleta”. Să te speli, să speli hainele e deja o problemă. Și sunt cozi uriașe. Așa trăiesc oamenii acum în Donbas, după ce au primit „russkii mir”.
Am auzit că în teritoriile ocupate sunt aduși mulți oameni noi. E adevărat?
Da, foarte mulți. Orașul e plin de fețe asiatice, e un oraș „galben”, cum zic ei. Foarte mulți asiatici. Nora mea, o femeie frumoasă, plină de viață, mi‑a povestit că într‑o zi a avut un incident în autobuz. Un bărbat a început s‑o pipăie. Ea i‑a spus: „Lasă‑mă în pace”. Iar el i‑a răspuns: „Crezi că o să te apere cineva?” De data aceea, totul s‑a terminat fără urmări. Dar soțul ei i‑a spus apoi să nu mai plece niciodată singură nicăieri.
Acolo nu se mai poate trăi. Pur și simplu, nu se poate! Nici măcar la mare nu mai pot să meargă. Noi iubeam marea, mergeam mereu. Eram turiști, ne bucuram de viață. Acum ei spun că trăiesc retrași, izolați, nu vor să vadă nimic din tot ce se întâmplă.
Apartamentul meu stă gol. După ce a plecat Dima de acolo, în septembrie, au venit rușii. Dima mi‑a spus că erau bașkiri. Ei au astupat gaura din perete, au pus ferestre, au schimbat ușa de la intrare și pe cea de la balcon. Balconul a rămas însă spart, nimeni nu l‑a mai reparat. Au schimbat și caloriferele – nu știu de ce, pentru că apartamentul era în stare perfectă. Dar… au schimbat una, alta. Oricum, acum nu mai locuiește nimeni acolo.
Pentru ce au făcut toate astea?
Păi, ei „reconstruiesc” Mariupolul! Spun: „Vom face Mariupolul mai frumos decât era înainte de război!” Asta e ideea lor. Nouăzeci la sută din blocurile de locuințe au fost distruse. Dacă au reușit să repare câteva clădiri, e deja mult. Au ridicat un cartier nou. La început, unii cunoscuți, cărora li s‑au prăbușit casele, au primit apartamente acolo. Dar ceilalți – nimic.
Am un coleg de clasă. I‑au distrus ambele apartamente, în partea de est, pe unde au intrat trupele ruse. Mi‑a povestit că au trăit un timp în Berdeansk, apoi au fost alungați și s‑au întors. Eu voiam chiar să‑i ofer apartamentul meu. Mulți fac așa: lasă cheile celor pe care îi cunosc, ca măcar cineva să aibă unde sta. Dar el și familia lui au găsit altă locuință. Trăiesc la străini. Și unui văr de‑ai mei i‑a fost distrus apartamentul. A încercat și el să obțină o locuință de la autorități, dar a avut probleme cu actele. I‑au spus: „Nu‑ți datorăm nimic”. Noroc că soacra lui locuiește acolo, stă acum la ea. Așa trăiesc oamenii.
Când ați ajuns aici, la Chișinău, probabil v‑a fost mai ușor, având sora alături?
Desigur. Sora mea locuiește singură într‑un apartament cu două camere. Ea stă în una, eu – în cealaltă. Dacă nu era ea… nu știu ce m‑aș fi făcut. Nu știu… Poate nici n‑aș mai fi trăit. Nu știu unde aș fi ajuns. Războiul ne‑a risipit peste tot. Verișoara mea locuiește acum în Germania.
Tot din Mariupol?
Da, sigur, tot din Mariupol. Eu acolo n‑aș mai putea trăi. Prietenii mei… erau oameni veseli, deschiși, dar acum, cum spunem noi, „și‑au schimbat culoarea”. S‑au schimbat, s‑au adaptat. Despre ce aș mai putea vorbi cu ei? Deși altădată ne adunam, râdeam, organizam seri frumoase împreună…
De curând am vorbit cu o vecină rămasă acolo. Mi‑a spus: „Nimic bun”. Mi‑a povestit cum o femeie din blocul de alături a fost atacată de o haită de câini – vreo treizeci! – și au sfâșiat‑o aproape până la os. Noroc că trecea un bărbat cu mașina și a oprit, a gonit câinii. Nu știu de ce au atacat‑o. Poate, de foame.
Vărul meu, cel care a rămas acolo, a suferit un infarct. În tot orașul mai este un singur cardiolog. Unul singur! A așteptat jumătate de an până să prindă o consultație. După un an, au mers iar la control, au făcut analize. Soția lui e asistentă medicală, i‑a spus: „Văd că ceva nu e bine”. Dar doctorița doar s‑a uitat în grabă: „Totul e bine, mergeți acasă”. Asta a fost toată consultația. Și nici nu merita să traverseze tot orașul pentru atât.
Un singur cardiolog! Iar noi aveam înainte centre medicale extraordinare. Aveam chiar și un spital militar, pentru că zona era mereu în pericol.
De aceea, tot ce aud acum despre Mariupol nu mă inspiră deloc. Și faptul că oamenii de acolo „și‑au schimbat culoarea” – s‑au transformat, s‑au supus – mă doare. Mă doare profund.
Poate că nu au avut altă cale. Trebuie totuși să trăiască…
Da, dar acum nici nu mai pot. Chiar dacă gândesc altfel, nu pot spune ce gândesc. Asta e tragedia. Toți spun același lucru: „Ne e frică”. Și le e frică, desigur, pentru că mâine pot dispărea, pur și simplu… Înțelegeți, acolo totul e ascultat, fără îndoială. Le‑am spus copiilor mei să nu rostească anumite nume la telefon, să vorbească în aluzii, pe ocolite.
Sunteți ucraineancă? Vorbiți ucraineana?
Ucraineancă. Da, звичайно, știu limba ucraineană. Am locuit în casa părintească, acolo unde acum trăiește fiul meu cel mic. Era un cătun mic. Aveam o școală modestă, dar era ucraineană. Toate școlile din Mariupol, până atunci, erau ucrainești. Eu am mers în clasa întâi în 1959. Atunci, clasa noastră au făcut‑o rusească. Atât. Și de atunci am început să vorbim toți numai în rusă.
După 2014 au început schimbările. Eu am continuat să lucrez până în ultimul moment – aveam comenzi particulare, făceam proiecte, stăteam acasă la computer. Și deja de vreo patru ani scriam toată documentația doar în ucraineană. Dar pe stradă, în oraș, ucraineana aproape că nu se auzea. Poate, din când în când, câte cineva. În instituțiile publice se făceau totuși eforturi să se treacă treptat la limba de stat.
Спілкуємось. Da, limba mea maternă e ucraineana. Спілкуємося на українській мові. Uite, sora mea și‑a născut băiatul tot acolo, la Mariupol. Atunci amândouă am venit acasă, eu – din Kiev, ea – din Chișinău, și acolo ne‑am născut copiii. Toți copiii noștri sunt născuți la Mariupol. Acum fiul ei locuiește în Spania și a trecut complet la limba ucraineană. Iar eu vorbesc cu el numai în ucraineană. Și toată familia, inclusiv copiii, au trecut la limba ucraineană, deși pentru ei era cu totul străină. Copiii învață în engleză, dar în casă se vorbește ucrainește.
Din patriotism o fac?
Da, da. E patriotism. E un act de demnitate. Pe mine m‑a revoltat cel mai mult altceva: totul era distrus, ruinat, iar ei deja vopseau zidurile în culorile drapelului rusesc. Chiar acolo unde ne dădeau ajutoarele umanitare – pentru că ne epuizasem proviziile și eram nevoiți să mergem – totul era plin de panglici, slogane, simboluri. Nu puteam suporta. Stăteam ore întregi la coadă, cozi nebune, și de câteva ori nici n‑am mai prins pachetul. Poate și pentru că, în adâncul sufletului, nu voiam. Pur și simplu, nu voiam. Dar lângă punctul de distribuție era un ecran uriaș, unde rulau știrile despre cum „eliberează” ei orașele, cum „populația se bucură că au venit rușii, că au adus lumea rusă”.
Și cât de mult l‑am respectat eu pe Nikita Mihalkov! L‑am admirat, i‑am iubit filmele, jocul actoricesc… Și acum, de fiecare dată când apărea pe ecran, cu chipul lui uriaș, spunea cum trebuie „să fim eliberați de nazism și de fascism”. E greu să descrii cât doare asta.
Iar ce se întâmplă cu prizonierii noștri… Am o bună prietenă din Mariupol. Ea a reușit să scape, dar soțul ei s‑a înrolat și a fost luat prizonier chiar la Mariupol. A stat în captivitate doi ani și jumătate. L‑au eliberat abia recent. Ea mi‑a spus: „N‑ai idee cum arăta când l‑am văzut…” După aceea l‑au trimis la reabilitare, apoi s‑a întors acasă. „Am încercat, mi‑a spus ea, să‑i gătesc ceva bun, ca odinioară.” Iar el: „Eu asta nu pot mânca. Ai mei acolo nu mănâncă așa ceva. Nici eu nu pot mânca”. Se referea la camarazii lui de pe front. Și ea zice: „Nici nu‑ți imaginezi – a stat acasă cinci luni și a plecat din nou la război”. A zis: „Nu pot. Nu pot să stau. Nu pot să privesc. Oamenii trăiesc și se bucură. Poate că așa trebuie? Trebuie să ne luptăm ca ei să poată trăi și să se bucure. Dar eu nu pot să plec de acolo, să supraviețuiesc tuturor grozăviilor și să duc o viață fericită, conștiința și morala mea nu‑mi permit”.
Am avut prieteni foarte buni în Mariupol, un cuplu. Fiul lor e încă în captivitate. Iar ei n‑au supraviețuit în Mariupol. Au suferit enorm pentru că nu puteau să‑l vadă… Au așteptat, au așteptat eliberarea… Nici până acum nu l‑au eliberat. Bărbatul a murit, soția a reușit să plece din Mariupol. A existat o fereastră spre regiunea Sumî pentru o vreme, se putea trece pe acolo. Celălalt fiu al ei era la Kiev, a mers să o întâmpine. Ea a stat o săptămână în Kiev și a murit, fără să‑și mai vadă băiatul eliberat.
Câți dintre localnici credeți că au rămas în Mariupol?
Dacă luăm în considerare că înainte aveam vreo cinci sute de mii, poate patru sute cincizeci de mii – nu știu exact –, cred că au plecat vreo sută, poate o sută cincizeci de mii. Asta cred eu. Când s‑a oprit bombardamentul, oamenii au plecat cu cărucioarele, cu valizele. Au fost autobuze de evacuare care duceau spre Rusia și au plecat încontinuu. Cine putea pleca cu mașina pleca cu mașina. Acum politica din oraș e una de asimilare… Știți, mulți cunoscuți au încercat să se întoarcă, să locuiască în apartamentele lor. Nu e ușor. Închiriatul e complicat. Dorul de casă rămâne – ce să faci cu el? Au încercat și nu i‑au lăsat. Mai ales pensionarilor le e greu să se întoarcă. Ce credeți, ce o să facă acolo?
Nu li se permite să revină?
Desigur că nu. Acum, oricine merge în teritoriile ocupate trebuie să zboare prin Șeremetievo. Câți cunoscuți, din Ucraina sau din Germania, au ajuns la Șeremetievo, au trecut prin filtrul lor și apoi nimeni nu le explică nimic mai departe. Li se spune: „Urcați, în avion sunteți așteptați, veți fi duși la Minsk, iar de acolo descurcați‑vă cum puteți”. Nu îi lasă să se întoarcă. Nu vor ca oamenii să revină. Mizează pe faptul că locuințele care au rămas vor rămâne pentru ei.
Adică, pentru cei pe care i‑au adus la Mariupol?
Da, pentru cei pe care i‑au adus și pentru alții. Au jefuit tot, absolut tot ce se putea. Până la frigiderul ăla care a apărut fotografiat prin zona Baikal – cineva l‑a găsit, i‑a făcut poza cu numărul. Era din Mariupol, l‑au recunoscut. Cum vi se pare asta? Trebuia să vii tu în Mariupol ca să iei frigiderul?
Sunt foarte mulți ceceni din trupele lui Kadârov. În Mariupolul nostru sunt foarte mulți ceceni. Îi poți recunoaște imediat. Se îmbracă complet diferit de ceilalți. Sora mea, cealaltă, îmi povestea că tot cartierul lor era plin de ei. Doar cu permisiunea lor, după ce oamenii au ieșit din beciuri, se putea circula. Ea voia să intre în casă, să ia măcar ceva, pentru că acolo fusese o explozie. N‑au lăsat‑o. N‑au permis nimic. Au jefuit tot.
Vă dau un exemplu. Stăteam lângă foc, pregăteam mâncare pe rând. Nici lemne nu mai erau. Mergeam, smulgeam panouri de la magazine, tăiam, rupeam crengi, copaci. Singura modalitate de a găti era la focul acela. Totul era în fum, plin de funingine. Și vizavi de noi stăteau deja soldați din DNR. Se apropie unul și zice: „Pot să pun și eu ibricul?” Ne‑am uitat la el. L‑a pus, dar și‑a dat seama din privirile noastre ce gândeam, înțelegeți? Și zice: „Știți, eu ani de zile am visat să vin în Mariupol, să mă întorc în Mariupol”. Îl întrebăm: „Dar tu cine ești?” „Eu sunt violonist, am lucrat într‑un teatru.” Era îmbrăcat ciudat, cu haine militare nepotrivite, amestecate. „Ei, și? ai venit. Ești mulțumit? Sunteți fericiți acum, după ceea ce‑ați făcut?”
Pentru că ei ne spuneau tuturor: „Nu noi am bombardat Mariupolul! Azoviștii sunt de vină!” Ei au distrus totul! Ei au ruinat orașul! Dar cine zbura atunci pe cer? Cine arunca bombele? Ziceau: „Pentru că azoviștii s‑au baricadat în Azovstal, de aceea bombardăm – pentru că nu vor să iasă”.
Dar ascultați‑mă: ei au stat acolo mult timp, e adevărat. Eu am lucrat la începutul carierei mele la Institutul de Proiectare a Întreprinderilor Metalurgice. Știu exact câte tuneluri sunt acolo, câte galerii. Dar din acele tuneluri nu se mai putea trage. Nu se putea. Ei doar s‑au retras acolo. S‑au ascuns.
Cum reușiți să faceți față aici, la Chișinău, tuturor acestor amintiri?
Când povestesc, simt cum îmi bate inima nebunește. La început nu voiam să vorbesc. Dar acum, nu, acum trebuie să vorbesc. Nu știu dacă cineva va citi, dacă îi va păsa cuiva, dar asta e alegerea fiecăruia. Când am venit aici, era ca și cum m‑aș fi ascuns într‑un alt fel de tranșee. Nu ieșeam decât să primesc ajutoare umanitare – cutii cu conserve, paste, orez. Mergeam acolo, apoi dincolo, tot așa.
Într‑o zi, stând la coadă, o femeie mi‑a spus: „Pe strada 31 August 151 este un centru, și acolo lucrează un psiholog. Poate ar trebui să mergi să vorbești cu el”. M‑am dus. Când am ajuns la psiholog, Doamne, cum a început să iasă tot din mine… Toată durerea, toată frica, toate imaginile. Plângeam… plângeam în hohote. Dar ea mă făcea să retrăiesc totul, să nu fug de acele amintiri. Și simțeam, cu fiecare ședință, că se mai ridică ceva de pe sufletul meu. Că respir puțin mai ușor.
Și apoi, când am ieșit de acolo… O altă femeie, o ucraineancă de la Centru, mi‑a spus: „Valia, trebuie să mergi la corul ucrainean. O să te ajute. Te asigur, când vei intra acolo, o să simți”. Și a avut dreptate de o sută de ori. Acum a plecat înapoi în Ucraina. Olicika. Eu o consider nașa mea de suflet, pentru că ea m‑a îndrumat pe drumul cel bun.
Când cânți, ți se deschide inima. Se spune că e una dintre cele mai bune forme de terapie când omul cântă. N‑am dat niciodată atenție acestui lucru, dar mi‑am amintit: când înotam în mare, cântam. Când stăteam în cadă, cântam. Abia acum mi‑am adus aminte de senzația aceea – eu cântam!
Mama mea avea o voce extraordinară! Era din regiunea Zaporojie și cânta prima voce, puternic, curat… Ea și cele două mătuși, împreună, formau un trio. Se adunau cu soții, stăteau la masă, beau un pahar și apoi începeau să cânte. Ce armonii, ce forță! Regret că nu am înregistrat niciuna dintre acele cântece. Mama știa atâtea melodii vechi, pe care acum nu mi le mai pot aminti.
De aceea, când am venit la cor, mi‑am făcut atâția prieteni. Au rămas tot mai puține centre unde putem merge. A rămas biserica de pe strada Nikilskaya – acolo se fac ateliere, se pictează, se face mozaic. Iar noi mergem la centrul de pe 31 August.
N‑aș fi crezut niciodată… Eu sunt o fire pragmatică, inginer de profesie. N‑am fost genul care să lucreze cu mâinile, dar acum simt că atunci când creez ceva manual, exact cum spune psihologul, cre‑ ierul se activează altfel. Și funcționează! Vă spun sincer, funcționează.
Am fost la psiholog, și acolo modelam din lut – ne modelam pe noi înșine. Eu țineam în palmă mica mea figurină și trebuia să‑i spun ceva. I‑am vorbit și am simțit cum îmi încălzește mâna. Eram eu însămi, înțelegeți? Și am ieșit de acolo cu o stare extraordinară.
Cum vă simțiți aici, în Moldova?
Foarte bine. Îmi place mult istoria, mereu m‑a pasionat. De aceea, acum studiez Chișinăul. Îmi place să merg pe jos, să privesc clădirile, să citesc plăcuțele, să descopăr povești. Merg des în excursiile organizate la Evstigneev, la Pavlov. Îmi notez totul într‑un carnețel. Apoi îi povestesc surorii mele. Ea trăiește aici de peste patruzeci de ani și îmi spune: „Valia, tu cunoști orașul mai bine decât mine”.
Mi‑aș dori enorm să învăț limba română. Am încercat, dar, vai, deocamdată nu‑mi iese.
Oamenii de aici sunt foarte primitori. Desigur, întâlnești de toate, dar eu nu pun la suflet. Mă bucur de fiecare om bun. Am trăit mari emoții la ultimele alegeri! Doamne, cât m‑am rugat să nu vă abateți din calea voastră europeană! Țin minte că aveam o întâlnire și am vorbit în fața multor oameni. Le‑am spus: „Dragii mei, urmează alegerile. Vă implor, faceți alegerea corectă”. Pentru că… nu se poate merge pe calea acelei țări care a venit și ne‑a distrus viața.
Vă povestesc doar un singur episod. Nu reușeam nici măcar să‑mi deschid telefonul, să găsesc numerele rudelor sau ale cunoscuților mei. Dar aveam un caiet unde notam totul. Fiul meu l‑a găsit și acolo era trecut numărul verișoarei mele, tot din Mariupol, dar plecată de mulți ani în Novosibirsk. Mătușa nu mai trăia, dar sora și fratele ei erau în viață. Cu sora ei țineam legătura, ne scriam, ne sunam, ne felicitam de sărbători. Fiul meu a reușit s‑o sune și mi‑a spus apoi: „Mamă, am vorbit cu ea, a zis că putem veni la ei”. Când am ajuns la Eisk și am avut în sfârșit semnal, am sunat‑o. Ea, din primul moment: „Valia, chiar vreți să veniți la noi?” Eu i‑am spus: „Știi, noi nu avem bani, nu ne prea putem permite”. Și ea mi‑a răspuns: „Ascultă, când o să vă îmbogățiți, atunci să veniți”. I‑am spus: „Bine, Veronika, mulțumesc”. Atât. Asta a fost. „Ne‑am îmbogățit”, cum să zic… cu bombele voastre…
Locuiți și acum împreună cu sora dumneavoastră, aici, la Chișinău? Dintr‑un anumit punct de vedere ați avut noroc – sunteți două surori, una lângă cealaltă.
Ce mai vorbă, cu siguranță! Noi am fost apropiate încă din copilărie, mama ne‑a crescut foarte unite. Nu ne‑am certat niciodată, n‑am avut ce împărți. Iar cel mai important e că privim în aceeași direcție. Da, avem gusturi și opinii diferite, dar asta nu ne desparte. Asta contează cel mai mult. Copiii mei sunt departe. Iar cea mai apropiată persoană pentru mine e sora mea.
Dumnezeu m‑a auzit. Împreună cu sora mea încercăm acum să vorbim acasă în ucraineană. N‑am reușit să aduc cu mine vâșivanka mea. Îi adusesem fiului meu din vestul Ucrainei o cămașă superbă, cusută manual. N‑a luat‑o nici el, a rămas acolo, cu toate lucrurile noastre.
Când am ajutat aici la reamenajarea Muzeului Ucrainean – Muzeul Literaturii și Culturii Ucrainene – am trăit ceva minunat. Acolo erau multe costume vechi ale ansamblurilor care odinioară cântau în ucraineană, dar care acum nu mai există. Cum am fost un voluntar foarte activ, mi‑au oferit un costum ucrainean autentic. Am o bluză, o vâșivanka, o fustă, un șorț, un jupon… E o adevărată bucurie să te îmbraci în portul tău național.
