Despre sinuciderea ratată a lui Cioran

Cartea, Ultima amantă a lui Cioran, de Constantin Cheianu se citește pe nerăsuflate. Stilul alert, cu inserții de proză, eseu, confesiune, etc. nu te lasă să moțăi, uneori nici să meditezi; o nedisimulată curiozitate ne împinge apăsat din urmă pentru a vedea unde vrea să ajungă autorul. La un moment dat, începem să intuim jocul în care pe neașteptate am fost prinși. Asta m-a făcut să mă gândesc la existența unei rețete de scris, cu succes garantat la public. Cartea se vinde ca pâinea caldă, fiind deja la a doua ediție. În pofida cuvintelor elogioase de pe coperta a patra, scrise de Vitalie Ciobanu, care afirmă că e o „carte cu putere cathartică”, mie, personal, scrierea mi-a lăsat un gust amar, chiar pustiitor. După închiderea volumului am simțit că am în gură nisip.
Personajul principal al cărții e un bucătar. Meseria a fost aleasă în mod conștient; pe de o parte a dorit să scape de infernul copilăriei, cu un tată alcoolic și agresiv, iar pe de altă parte a vrut să le facă în ciudă colegilor de liceu, care cu orice preț au ajuns la facultate, de parcă aceasta „îi făcea nemuritori”. Nu contează ce meserie ai, ci ce fel de om ești. Dacă ești un tip cu scaun la cap, atunci orice meserie, inclusiv cea de bucătar, poate fi ridicată la un rang superior. Bucătarul e un tip reflexiv; încearcă să-și privească viața dintr-o parte și să mediteze la rostul ei. Odată cu libertatea căpătată, cam pe la 20 de ani, descoperă moartea, ce până atunci i se parea o poveste. Începe să-și puna o sumedenie de întrebări despre sensul lumii și care este menirea lui pe pământ. Intrebări prea grele și desigur, nu reușește să afle nici un răspuns. În schimb descoperă destul de ușor absurdul, penibilul, efemerul și ajunge la concluzia că existența e o farsă tristă și nu merită să fie trăită. Crede că poate mai bine ar fi să se sinucidă. Și ideia sinuciderii devine o obsesie permanentă. Mai ales după ce îl descoperă pe Cioran. „Să-ți pui capăt zilelor e de un milion de ori mai fascinant decât să rămâi în viață”, asta a înțeles autorul-bucătar din jumătatea de carte citită (doar atât era vorba despre sinucidere) si recitită până la delir. La un moment dat el „prinde șmecheria lui Cioran, pentru el voluptatea de a scrie despre sinucidere e ca și cum ar avea orgasm. În loc să se omoare, doar se îmbată cu ideia asta.” Această concluzie mai temperează obsesiile bucătarului.
În mod evident alcoolul (pe care îl consumă constant și-n cantități mari) îl face să uite de moarte, dar, mai ales, asta se datoraeză femeilor. Și nu atât lor, cât sexului în sine. Chiar începe să investigeze domeniul în cauză (culegând informații de pe Google) și-n scurt timp devine un expert în domeniul „alcătuirii și funcționării clitorisului”. Ajunge la concluzia științifică (sic!) că „subsistemul clitorisului poate accede către orgasm atât de sine stătător cât și în conexiune cu subsistemul vaginului.” Vai, ce adevăr profund! Nici nu-ți vine să crezi că e vorba de gândirea unui bucătar. Și trece să experimenteze pe viu ipotezele inedite. Faptul de a cuceri o femeie devine un lucru banal și depășit. Astfel, pune la cale un plan mai „deosebit” pe care îl și realizează și anume întreține relații sexuale cu trei femei în aceiași zi. După mărturisirele personajului „nu este nevoie de dotări masculine ieșite din comun”, ci doar de un pic de intuiție, imaginație și tupeu. Autorul-bucătar descrie pe câteva pagini inspirat și cu lux de amănunte istoria celor 6-7 orgasme, „o varietate care în sine îți taie respirația.”
Mai există un personaj important în carte, care de fapt, este idolul bucătarului din Chișinău. E vorba de faimosul bucătar american Anthony Bourdain, care si-a depășit condiția de bucătar, devenind scriitor, vedetă tv, realizator de filme. Deși în roman, el acționează cumva din umbră, toate capitolele cărții încep cu un motto din celebra sa carte Kitchen Confidential, (tradusă și la noi) care în mod esențial redă despre ce va fi vorba în capitol. Bucătarul basarabean i-a citit cartea și l-a impresionat profund; a înțeles că Tony e cel mai bun bucătar din lume; a reușit să transforme bucătăria în artă pură. În comparație cu Tony, el e o biată și palidă umbră. Totuși, a descoperit că au în comun căteva lucruri: apetitul mare pentru femei, stupefiantele&alcoolul și obsesia sinuciderii. Aceasta i-a dat curaj să râvnească la performanțele culinare atinse de Tony, deși era conștient că în condițiile mizerabile în care trăiește strădaniile lui sunt zădarnice. Rămâne doar să se consoleze cu faptul că este contemporan cu Tony și să-i urmărească în continuare, cu admirație, emisiunile tv.
Un alt lucru esențial ce face să se asemene cele două destine diferite este… ultima iubită. Și într-un caz, și-n altul prezența acesteia în viața lor în mod fatal îi duce spre sinucidere. Există puține informații despre viața intimă, din ultimele luni, a lui Tony, în schimb despre ultima iubită a bucătarului din Chișinău, autorul ne povestește cu multă savoare și cunoștință de cauză, încercând să nu-i scape nici un detaliu picant. Iar pe alocuri, chiar încearcă să facă o investigație ontologică. Tipa de care se îndrăgostește face parte din aceiași lume a industriei culinare. Inițial și ea a fost un simplu bucătar, dar cu timpul a ajuns să fie managerul unui hotel de lux. S-au cunoscut la un concurs al bucătarilor, ea făcând parte din juriu. O femeie stilată, seducătoare și râvnită de toată lumea. Bucătarul nici nu îndrăznea să viseze că ar putea vreodată să existe ceva între ei. Și totuși miracolul apropierii amoroase s-a întâmplat.
Nu o să mă opresc la povestea sentimentală cu surprize imprevizibile și de-a dreptul spectaculoase, ci o să trec direct la subiect. Iar acesta constă în faptul că bucătarul s-a îndrăgostit iremediabil, nu de distinsa doamnă, ci de păsărica acesteia. Se argumentează opțiunea exlusivă pentru acest organ intim al femeii, apelând la exemplul celebrului fustangiu Casanova. Acesta după ce a sedus sute, poate chiar mii de femei, în sfârșit a descoperit ființa a cărei păsărică poseda calități cu totul deosebite, ieșite din comun și astfel pentru tot restul vieții a rămas sclavul ei. Apoi, printre altele, cu ironia s-a deșănțată (care poate fi auzită doar la Chișinău și de care abundă cartea), autorul-bucătar, zice: „…și Cioran a avut o dragoste nefericită la bătrâțnețe. Tot
o scorpie. Cu vreo 40 de ani mai tânără decât el. Era admiratoarea filosofiei lui și aștepta ca Cioran să-i vorbească despre sinucidere. Iar el se îndrăgostise de ea și voia să-i lingă păsărica”. De aici vine și titlul cărții.
Oare ce are extraordinar păsărica pe care destinul i-a scos-o în față basarabeanului și care l-a scos din minți? În persoana elegantei doamne avem de a face cu un fenomen, întâlnit destul de rar și anume, așa zisa Femeia-Fântână. Doamnele din această categorie, din care face parte și ultima iubită a bucătarului chișinăuian, se deosebesc prin aceia că odată dezlănțuite în pat, în urma provocărilor erotice, într-o singură noapte pot avea un număr infinit de orgasme, încât dacă nu se opresc la timp din extaz pot să leșine. Dar de îndată ce-și revin o pot lua ușor de la început, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. După confesiunea bucătarului, aceste femei pot fi satisfăcute, în principiu, doar cu mâna. Apa misterioasă ce iese din interiorul femeii iubite, stropindu-l generos pe protagonist, îi priește; aceasta îi provoacă un delir adânc și-l face să se simtă în preajma unui izvor viu, ce-i promite nici mai mult, nici mai puțin „mântuirea.”
După o analiză psihologică elaborată și oarecum convingătoare a cazului, Cheianu ajunge la concluzia că tipa pur și simplu, e o scorpie. „Spre deosebire de târfe care, uneori sunt înrobite de partner, scorpiile în timp ce au pe cineva se gândesc la următoarea victimă”. Deci, femeia care are legături erotice doar din necesități instinctive e un animal. În aceeași măsură acest lucru e valabil și pentru bărbat, chiar dacă el, la un moment dat, (cum se întâmplă în roman) simte că nu poate trăi fără ea. Dar, această stare e provocată numai de instinct și nu de alte calități feminine, cum ar fi cele de ordin estetic sau etic. Undeva bucătarul zice că în zadar femeia e frumoasă dacă nu are cur. Obsesiile morale lipsesc în volum. Probabil, fiindcă sunt desuete.
Pe șleau spus, Cheianu ne redă copios o societate de animale, care se manifestă pregnant la Chișinău. Autorul fiind indulgent și inteligent, numește animalele, bucătari. Scriitorul, desigur, cunoaște bine realitatea de peste Prut. Ar fi putut să-și alegă drept personaj un profesor, inginer, avocat etc. Dar a înțeles că toți, din păcate, au mentalitate și comportament de bucătar; un bucătar ce încearcă în zadar să-și depășească destinul, adică să se ridice, măcar pentru o clipă, deasupra unei lumi ridicole, în care trăiește. Este imposibil! Gravitația în jurul mizeriei e atât de puternică, încât îl ține străns legat de ea. Bucatele preparate conțin toate ingredientele de calitate și arătă extraordinar, dar nu au gust sau au un gust incert; când încerci să guști din ele nu simți nimic.
Chiar și sinuciderea, cu care se încheie romanul, unicul adevăr care-l deosebea pe protagonist de animale și-l făcea în mod paradoxal să creadă că trăiește, și-a ratat-o. Post-factum arată ca un olog, jalnic. Aceasta, spre deosebire de sinuciderea impecabilă a idolului său Anthony Bourdain, ce se produce cam în același timp (cu a bucătarului nostru), într-un hotel de lux din Paris.
Iar Cioran se sinucide mereu cu ce-i care o fac, grație stilului din ce în ce mai perfect al cărților sale. Din păcate, la Chișinău, el și-a ratat acest privilegiu estetic. Și nu numai.
Ultima amantă a lui Cioran e o carte bună. Are de toate: stil promt, reflecții subtile, confesiuni deocheate, citate memorabile (și nu doar de pe Google), umor și ironie cât încape, dar, din păcate, îi lipsește sufletul. Din lipsă de spațiu, nu voi încerca să expun care-i motivul acestei grave carențe. Voi încheia, constatând cu tristețe; comunismul nu doar a închis și distrus o bună parte din bisericile de peste Prut, ci, în același timp, a asasinat, aproape definitiv, sufletul local. După 30 de ani de democrație „originală”, sper, în sfârșit, ca lucrurile să revină pe calea cea bună.

Isac Olișcănescu