Cum să rușinezi moartea, autor Maria Mocanu, este un volum de poeme ce cuprinde răsfrângeri ale unei lumi originare, ecouri despre rădăcinile noastre, în mare parte dedicate celor plecați în lumea „fără de dor”. Consonanțele de formă și conținut cu poemele lui Marin Sorescu „La Lilieci” sunt evidente și necamuflate. Într-un interviu autoarea recunoștea cât de marcată a rămas de poemele lui Marin Sorescu, citite și răscitite, savurate la propriu și la figurat. A preluat acea pietate a marelui poet pentru valorile orale ale neamului, a regăsit-o în zestrea de la moși-strămoși, a consolidat-o prin cercetări de teren, a cizelat-o prin meditație și nesomn… Poemele întitulate, conspirativ și intrigant, Cum să rușinezi moartea sunt oferite publicului larg pentru ca toată lumea să cunoască această bogăție vie, de neestimat – frumusețea limbii române, așa cum viețuiește ea în sudul Basarabiei – la Giurgiulești, la Reni, la Anadol, la Cahul. Cartea este scena unui teatru al poeziei rurale, pe care se derulează secvențe vii din viața satului natal, redate prin filiera experienței și harului de a povesti al mamei autoarei, Dona. Pe prima filă a cărții așa și citim „Dedic această carte mamei mele, Dona”.
Mama Dona are în sânge vocația narațiunii: toate poveștile ei sunt atât de verosimile, încât ai senzații și asociații cinematografice, vezi aievea ființele evocate, situațiile descrise, decupate dintr-o realitate concretă, ce treptat devine familiară cititorului. Reperele existențiale, pe care este edificată viața țăranului, sunt firești și cele dintotdeauna – pământul, roada, vremea, iarna, vara. Reperele identitare – credința, tradiția, ritualul, obiceiul, numele (polecra), se regăsesc în fiecare poem, într-o formă lapidară sau detaliată: La ursitori (p.132), Lipa (p.125), La lăsatul secului (p.134), Cinstea miresei (p.139), Furatul mireselor (p.141), De sâmbăta morților (p.156), Din deochi (p.170) etc. Reperul identitar de primă mărime – credința – este nelipsit din viața țăranului din orice timpuri. E un fel de sine qua non al existenței, valabil și pentru giurgiuleșteni, bineînțeles. Iată, bunăoară, mama Dona, care „…a fost în comă zile întregi. Primul lucru pe care și l-a amintit a fost Tatăl nostru… Primul ei gest a fost semnul crucii” (Stau ca un caloian, p. 80) sau „Mama se ruga pe rând, se ruga la Isus Hristos, și dacă n-o auzea cumva, se ruga la Maica Domnului” (Praful de pe icoane, p. 7). Doar că la mama Dona credința are un iz de ușoară zeflemea, de joc și șăgălnicie, regăsit în mai multe poeme – în Legătura cu divinitatea (p. 45): „Doamne, Dumnezeule, Maica Domnului și toți sfinții, care sunteți la putere…”, convinsă fiind că sfinții ca și oamenii, care-s la putere, da care-s supuși…; în Norocul: „Lasă-l, Tudoro, pe Dumnezeu, îi zise mama Dona, că el are, sărmanul, atâția nebuni pe capul lui! Noi avem numai câte unul și cât ni-i de greu, da El? (p.9); sau abordarea din alt poem – Praful de pe icoane (p.8):
„Mata crezi cu adevărat în Dumnezeu?
– Cred, cum să nu, îmi spune, da dacă-l întâlnesc, trei zile mă sfădesc cu El, că tare multă lume în jur e nedreptățită și El se face că nu vede!”…
Și am înțeles că mama șterge praful de pe icoane ca Dumnezeu să vadă mai bine nedreptățile din jur.”
Din confesiunile Donei – nostalgice, triste, dar și mucalite – transpare o realitate necosmetizată, relevată succint prin structuri laconice, dar încăpătoare. Eroii sunt rude apropiate, vecini, prieteni sau săteni, cu onomastică de-a dreptul înduioșătoare – tușa Lisandra, Țața Ilenca, lelea Marița, Tușa Tasica Tomiță, Marunca lui Vanciu, Lisca lui Tomiță, Marinciu al lui Șchiopu, Petre a Ioanei a lui Tomescu, Iznovia lui Terentie, Catița lui Sârghi, moș Mitruș Taica… și tot așa, și tot așa. Numele autentice, fără îndoială, au fost puțin modificate (cum a mărturisit Maria Mocanu) pentru a nu leza onoarea consătenilor, dar unele coincidențe nu au putut fi evitate, ele jucănd rol de legătură cu realitatea propriu-zisă.
Ghidat pe neobservate de autoare, cititorul descoperă, prin confesiuni sau replici de o maximă sinceritate, complexitatea de imagini a istoriei acestui meleag: astfel aflăm despre prăpastia dintre lumile de „până la” și de „după” 1940 – venirea românilor, plecarea sau revenirea rușilor, operații de război, foamete, deportări, colectivizare ș.a.m.d. Dramatismul și tragismul situațional este transpus în minimum de cuvinte și expresii: „Era după război… Ne uitam prin geam și vedeam cum ducea lumea morții pă drum, zilnic îi ducea: care cu căruțele, care pă jos. Bolile secerau în stânga și în dreapta – și bărbați, și femei, și copii” (S-au imbolnăvit de tif, p.116). Pe timp de foamete: „Strângeau și mâncau, erau cu ochii umflați de foame, nu mai vedeau, săracii, nimica” (Mulți s-au ținut cu agude, p.112);
„Unchiului Colea i-au luat tot, niciun grăunte nu i-au lăsat sovieticii, nu s-au uitat că avea șase copii” (Mirosea a pâine coaptă). „Vecinul nostru a dat și el caii în colhoz, că nu era chip altfel. A ieșit odată la drum și când a văzut cine-i mână caii lui s-a dus și s-a spănzurat.” (Ne-a pălit altă jale, p.124).
O notă nouă, inedită ne oferă compartimentul despre nemții încartiruiți în sat. Tetea, bunelul Mariei, mult timp nu pricepea rostul unei cărămizi rătăcite pe prispă, până când și-a dat seama că sub ea erau puși banii pentru produsele consumate fără permisiune de către soldați (În cerdacul de la vie, p.101). Comportamentul uman – atașamentul față de copii („Cum primeau producte și primeau des, alergau la noi și ne dădeau și nouă dulciuri”, p.91), grija pentru locuitorii satului (stadionul bombardat la metru putea deveni mormânt pentru multe familii, dacă unul dintre soldați nu ar fi prevenit sătenii să nu se îndrepte într-acolo) – vine în disonanță crasă cu imaginea, construită și întipărită în conștiința noastră de manualele și filmele sovietice. Această latură umană nu este trecută cu tăcerea – și mama Dona, și sătenii binele nu-l uită: de oriunde el ar veni valoarea lui aceeași rămâne.
Tot acest dramatic circuit cronologic este redat prin amintiri legate de ființe apropiate, prin secvențe aparținând unei lumi dispărute, monologuri interioare, reflecții în care contrastează tragedia cu bucuria. Privită de noi ca cititor prin prisma subiectivă a rememorării, în secțiune transversală, această realitate devine vie, iar noi constatăm că istoria se poate învața și astfel.
Autoarea narează în limba literară, iar promotoarea – în duiosul dialect al Basarabiei sudice de altă dată, conferind narațiunii un stil neaoș și mustos. Predomină frazele-metafore, proverbele și zicătorile: Cine n-are noroc să și-l caute; Norocul este ca o scară – cănd te urcă, când te coboară. Toponimia colorată semantic: Pe Cetate, pe Valea Mare, în Bujoru – redă pictural proximitatea valorică a reliefului. Expresivitatea graiului locului: marnea (marginea) drumului, a se liopși (despre mămăligă), ma-laua (mahalaua); hiperbolele metaforice: Nu călca la ei în ogor nici pui de Adam; Era atât de săracă de nu avea ce să pună-n cui; Of, de dimineață, n-am luat nici roua-n gură!; comparațiile neaoșe: culoarea canurii comparată cu culoarea căinelui țaței Marița – nici tu cafeniu, nici tu ghiviziu (p.47); Nea Gligore, bărbatul Catincăi, pe cât era de mare, de înalt și de spătos, pe atât era de blajin și de îngăduitor (p.32); conferă volumului o valoare inestimabilă pentru patrimoniul lingvistic. Acest grai muntenesc-oltenesc, presărat cu localisme și arhaisme, sună firesc în gura sătenilor. E seva pământului redată în cuvinte, pe care le simți cu rădăcinile în acel sol rodnic și chiar dacă nu le cunoști prea bine rostul, îl intuiești și el se așază cald și blând în vocabularul tău. Poemele din volum, firești în curgerea fluxului verbal al localnicilor, neinvazive în sfaturi, povețe, pilde, mustesc de înțelepciunea neamului.
Spectacolul vieții patriarhale a unui sat, al unei vieți de peste opt decenii, redat prin istorisirile mamei Dona, de fapt, cuprinde aproape două secole. Conexiunile prin viu grai, dacă e să facem un calcul simplu, se produc cu patru generații adiacente: sunt relevate și inviate pățanii și pătărănii cu rudele – mătușile și bunicile mamei Dona, născute pe la mijlocul secolului al XIX-lea, cu suratele ei, născute în prima jumătate a secolului trecut, autoarea – pe la mijlocul secolului al XX-lea si acum, că suntem în plin secol XXI, mama Dona își sărută pe creștet strănepoții. Din grija pentru a nu dispărea aceste cuvinte, aceste melodii, aceste cutume, trăite și păstrate de secole de românii creștini din Basarabia, s-a născut această carte. Ca o alinare pentru sufletul nostru rătăcit, tămadă pentru amnezia colectivă care ne invăluie și ne împresoară ca o negură. Pavăză în calea uitării!
P.S. Și, totuși, cum rușinează moartea giurgiuleștenii? Iată și răspunsul:
Tușa Lisandra lui nea Ionică Țâu
făcea ce făce și se așeza la împletit.
– Ce faci, tușă Lisandră?
O întrebau vecinele.
– Uite împletesc.
– Da-ți trebuie, la nouăzeci de ani ai matale?
– Da știi zicala aia – cine șade
își leagă norocul și să-ți spun drept,
eu mă tot găndesc,
dacă cumva vine moartea
și mă vede stând fără nici o treabă
mă ia și gata.
Da dacă mă vede lucrând, parcă îmi pare mie,
că are să se rușineze să mă ia. (p.54)
