Motto: „Am învățat la închisoare că omul e un animal stupid, deoarece confiscă libertatea semenilor săi. Tiranul e un om absurd și lipsit de rușine. Nu‑i e rușine să‑și chinuie semenii… Libertatea omului e partea divină din el.” Petre Țuțea
Anul acesta, în toamnă, se împlinesc 30 de ani de când a fost condamnat la moarte deținutul politic Ilie Ilașcu de către regimul separatist anticonstituțional de la Tiraspol. Am avut ocazia să particip la acea farsă organizată și regizată de la Kremlin și să‑l văd pe Ilie Ilașcu, care era ținut într‑o cușcă de fier împreună cu camarazii săi, Andrei Ivanțoc, Tudor Petrov‑Popa și Alexandru Leșco. De ce e important să revenim la acele evenimente? Deoarece ele au avut loc la doar un an de la declanșarea războiului de pe Nistru și sunt un argument că acest război s‑a transformat în unul hibrid, care continuă și acum. Ca să nimeresc la proces era necesar să fac rost de niște recomandări suplimentare, pe lângă foaia de deplasare și legitimația de corespondent special al Redacției Tineret de la Radio Moldova, unde activam. Vorba e că procesul a fost public doar pentru grevistele de la Tiraspol și alte fosile, adepte ale regimului separatist. Aveam și o delegație din partea societății culturale „Transnistria” din Chișinău, semnată de regretatul savant și scriitor Petru Soltan, vicepreședintele societății în cauză. Dar cei de la Tiraspol n‑au considerat‑o valabilă și au cerut să‑mi fac o acreditare oficială printr‑un fax expediat de la locul meu de muncă. După ce, cu multe eforturi și insistențe, am obținut acea acreditare, am avut posibilitatea să fiu la Tiraspol în două rânduri, la 19 octombrie 1993 – atunci de fapt a avut loc ultima ședință a așa‑zisului proces, când i‑am solicitat un interviu lui Ilie Ilașcu – și la 9 decembrie 1993, când a avut loc condamnarea lui la moarte. Procesul a avut loc, culmea, în Casa de Cultură „Kiroveț”. În sala cu pricina se afla o parte din rudele celor implicați în proces și mai era publicul‑țintă, câțiva veterani de origine rusă turmentați de băutură și șovinism velicorus și „amazoanele” Ninei Andreeva, o activistă șovină și adeptă a regimului. Înainte de ultima ședință a procesului am avut ocazia să‑i adrezez lui Ilie Ilașcu câteva întrebări printre gratiile cuștii în care se afla. Reproduc o parte din ele.
Considerați că evenimentele de la Moscova au influențat în mod pozitiv situația dvs.?
N‑aș crede. Lupul a rămas același. S‑au schimbat poate metodele și tactica. Rusia are interesele ei aici, în Basarabia, în România, în Balcani. De aceea nu ne poate tolera pe noi, pentru că suntem unioniști, suntem pentru reîntregirea Țării. Faptul acesta îi înspăimântă.
Aveți legătură cu lumea din afară, vi se aduc și ziare?
Până la proces am fost complet izolați. După ce s‑a început procesul, oamenii care vin la Tiraspol ne aduc ziare. Acum două luni, datorită patrioților din închisoare – și văd că ofițerii de serviciu nu se opun–, ni s‑a instalat un difuzor și ascultăm 24 de ore din 24 postul de radio România Actualități. Vreau să mulțumesc pe această cale redactorilor acestui post de radio, pentru că într‑o dimineață am auzit‑o pe fetița mea, aflată în Țară, care a vorbit câteva cuvinte.
Domnule Ilie Ilașcu, ce ați dori să le transmiteți în mod special celor din Republica Moldova și din toată Țara?
Dacă românii din Basarabia doresc să aibă o soartă mai bună, nicidecum nu trebuie să permită forțelor procomuniste, social‑democraților, Partidului Comuniștilor – care recent a reapărut și vrea să ajungă la putere – să vină în noul Parlament. Dacă forțele procomuniste vor fi iarăși în Parlament, vom fi încadrați din nou în imperiul rus. În pofida faptului că ei vor zice „suntem independenți și suverani”, lumea să‑și dea seama că asta‑i o farsă, ca și procesul judiciar de la Tiraspol. Noi nu suntem independenți. În prezent suntem independenți numai de țara noastră – România…
Contează foarte mult când știți că cineva este alături de dvs., când lumea află care vă este soarta…
Situația în care ne aflăm o poți simți numai dacă te afli în pielea noastră. Nu te simți singur atunci când ești izolat între patru pereți și știi că despre tine se vorbește la radio. În ziua când Preafericitul Teoctist a făcut apel către credincioșii Patriarhiei Române de a face slujbe pentru sănătatea și izbânda noastră, am simțit în acea duminică lucrul acesta. Le mulțumesc tuturor credincioșilor din România și din Basarabia. Sunt mândru că am făcut ceva, puțin sau mult, istoria își va spune cuvântul. Nu ne‑am eschivat, nu am plecat de aici, cum au făcut‑o alții. Am făcut ceea ce am putut și dacă o făceam toți, fiecare la locul lui, eu gândesc că n‑am fi avut această soartă și poate altfel ar fi fost soarta Republicii Moldova.
Suntem toți oameni și tuturor ne este caracteristic acest sentiment – frica pentru ceea ce ne așteaptă. Nu aveți îndoeli, nu vă cuprinde uneori deznădejdea?
Nu m‑au bântuit asemenea gânduri. Poate atunci doar, când am fost pus la zid de două ori, eram într‑o situație critică pe care nu o pot reda prin cuvinte. În timpul execuției simulate, fiind pus la zid, am reușit să strig ultimele cuvinte: „Trăiască România Mare!” Nu ar fi corect să zic că nu ți‑i frică de moarte. Poate te schimbi atunci la față. Așa este natura omului. Dar n‑am îngenuncheat niciodată …
Apropo de momentele de frică, prin care am trecut și noi, cei prezenți la ultima ședință a procesului. La un moment dat a avut loc o pană de electriciatate și s‑a stins lumina în sala de judecată. În acea clipă s‑a auzit țăcănit din automatele gardiștilor și ale ostașilor din batalionul transnistrean din fața scenei, unde se aflau deținuții. Probabil, la o mică provocare, ar fi tras fără discernământ. Însă această penibilă situație, care a durat doar câteva minute, dar care părea o veșnicie, s‑a consumat imediat ce s‑a aprins lumina și atunci militarii din sală au lăsat țevile automatelor în jos, fiind în poziție de luptă. Însă cele mai oribile clipe le‑am trăit când, la 9 decembrie 1993, a fost pronunțată sentința – condamnarea la moarte. Judecătoarea Averina nici nu reușise bine să rostească ultimul cuvânt, că „amazoanele” din sală și veteranii rusolingvi au sărit în picoare scandând „Ura! Bravo!”… Pe niciun om de bună credință nu putea să nu‑l treacă fiorii asistând la o astfel de scenă din teatrul absurdului, amintindu‑ne de Imperiul Roman cu luptele gladiatorilor, printre ei fiind și mulți daci prinși în prizionierat, când gloata cerea moartea celui învins. Iar Ilie Ilașcu, în această atmosferă dezolantă de la proces și în isteria produsă de gloata șovinilor, nu s‑a pierdut cu firea și le‑a răspuns scandând la rândul lui „Jos ocupanții ruși! Trăiască Moldova, Ardealul și Țara Românească!”
De altfel, scenariul procesului m‑a dus cu gândul la anii treizeci din secolul XX, la perioda stalinistă a Uniunii Sovietice, dar și la ceea ce are loc acum în Rusia putinistă, când se fac concerte cu tam‑tam și se justifică războiul din Ucraina. M‑a uimit și faptul că atunci, în 1993, când s‑a anunțat sentința lui Ilie Ilașcu, adepții regimului de la Tiraspol au început să jubileze și să bată frenetic din palme, mai ceva ca la Teatrul Bolișoi din Moscova. Numai că acolo se aplaudă în numele frumosului, iar aici s‑a aplaudat în favoarea morții, injustiției. După încheierea farsei am avut ocazia să discut și cu o persoană din partea locului, vorbitoare de română, și anume cu un tânăr care a asistat, și el, la acest spectacol de tristă faimă. Însă, din considerente lesne de înțeleș, adică de a nu fi persecutat de regimul autoproclamat, nu s‑a prezentat.
Te așteptai ca procesul să se desfășoare în asemenea mod?
Nu m‑am așteptat că anume așa va fi, dar eu cred că numai aici, în Tiraspol, este posibil să se întâmple așa ceva.
Atmosfera din sală e similară cu cea din oraș?
Nu chiar. Aici s‑au adunat mai mulți oameni în vârstă, care nu cunosc realitatea sau nu vor să o cunoască. Situația în oraș, aș zice, e mult mai calmă.
În oraș aveți posibiltatea să vorbiți liber în limba română pe stradă, la magazin?
Da, se poate…
Și nu vă alegeți cu replici din partea rusofonilor?
Se întâmplă…
Înscenarea de acum nu a fost o intimidare a românilor de aici?
Da, cred că ceea ce a avut loc aici a fost împotriva a tot ce e românesc în Transnistria.
Ce te‑a făcut să vii la acest proces?
Dârzenia și neînfricarea acestor tineri.
În oraș se știa de acest proces, populația a fost anunțată?
Da, la noi la uzină a fost un anunț, pus de două zile, că la ora zece se va desfășura această farsă politică.
Care e atitudinea celorlalți locuitori de aici, de ce n‑au venit la proces?
Majoritatea s‑au temut să nu‑și piardă locul de lucru și să nu fie persecutați.
Pe cine cunoașteți personal din cei care au fost judecați?
Pe Andrei Ivanțoc, a lucrat împreună cu mine …
În concluzie, țin să evidențiez încă o dată curajul și dârzenia cu care au înfruntat înjosirea și batjocura Ilie Ilașcu și ceilalți patrioți implicați în această farsă judiciară. Eminescu zicea, în publicistica sa: „Sigiliul pus pe o sentință nu constituie dreptatea și irevocabilitatea ei”. Cu atât mai mult, aș adăuga, când vorba e de sentința unui regim nelegitim, anticonstituțional, ce la rândul lui trebuie judecat și condamnat.
(Tiraspol‑Chișinău, 1993‑2023)
