Grădina Sofiei (Casa de pariuri literare, 2020) a Suzănicăi Tănase e o grădină de stări, afecte, emoții, fragmente de amintiri ce țes narațiunea unui personaj feminin, bulversat de drama dezrădăcinării. Cartea în sine e un poem al maternității, stare ce umple ființa eului cu o binecuvântare. Sofia, numele ales pentru fetița din uterul matern, declanșează în interiorul eului o suită de amintiri ce leagă imediat copilăria sa de proiectele de viitor, speranțe care în alt context nu ar avea aceeași încărcătură afectivă, astfel, recuperând acea legătură dintre părinții ei de acasă și eul poetic, ruptă odată cu emigrarea în țara nouă. Prin urmare, Sofia e mai mult decât copilul mult dorit, e speranța de recuperare a identității sale personale, culturale într-o lume atât de străină. Or, odată cu venirea pe lume a Sofiei, întreaga Românie s-ar „naște din nou” aici, pentru că i-ar povesti-o fetiței sale, i-ar reda-o prin imagini, fotografii, jocuri, povestiri, limbă, superstiții auzite, povești, astfel ar opri destrămarea sinelui ca rezultat al dezrădăcinării: „Aș vrea să te-aduc acasă, printre gropile de care nu mi-e rușine. Aș vrea să-ți arăt cetatea, printre stelele văzute din deal. Aș vrea s-o cunoști pe bunica, în fusta ei ruptă și încălțată-n gumari. Aș vrea să-ți dau să bei apă rece din cana de tablă agățată cu lanț la fântână. Aș vrea să te învăț să bați toaca și să fluieri în păsări de lut. Aș vrea să simți limba aspră a vacii, să vezi cât de moale e lâna de oaie. Ce cald toarce motanul lângă sobă, când se zvântă ciucălăii sub plită. Aș vrea să mă cunoști pe de rost, ca filele tocite din carte. Aș vrea să te duc la țară, până nu ne mor toți” (p. 84). Sarcina, în acest sens, e o întoarcere simbolică a eului la starea copilului ocrotit, iubit, protejat de mama și tata acasă, care, iată, răsar, în mintea ei drept niște piloni de rezistență și de mângâiere în fața șocului cultural.
Imaginea sângelui întoarce pe toate părțile sufletul naratoarei, retrăiește starea de groază și disperare, o cădere în hău înțeleasă de orice mamă. Culoarea și mirosul lui revine în conștiința personajului feminin ca o amintire că, aici, în uterul matern, moartea e soră cu viața, că Sofia este doar un gând înrădăcinat în inima ei : „Sângele se lungește și se ramifică într-o rădăcină de copac. Îi desenez frunzele pe sub pământ cu buricele degetelor. Îmi cresc flori din oase” (p. 71); „Sânge. Din nou. Stau goală în mijlocul camerei, iar oglinda e sucită cu susul în jos. Părul mi se revarsă pe podeaua mânjită. Ca tentaculele unei caracatițe” (p. 93). Din același impuls al luptei dintre dorința de a da naștere și amenințările avortului spontan se smucesc toate prototipurile dragostei primordiale. Chipurile părinților plutesc în conștiința eului ca niște reverii poetice ce odihnesc sufletul în pauzele de respiro. Prin ei, frica teribilă se purifică, se preschimbă în speranță, pace, eliberare, până la urmă, în copilărie: „Dacă mă plâng tata nu mă mai ia la sanie, așa că nu scot un sunet până nu e el mulțumit că frigul nu are pe unde să pătrundă. Și până nu își calmează nervii care îl fac să transpire” (p. 45); „Tata are prostul obicei de a fi milos. Mai ales când e cu mașina și mergem la bunica, la țară” (p. 43); „Mama mă hrănește zilnic cu câte o linguriță și jumătate de milă. E sănătoasă ca mierea. Mi-e stomacul pungă” (p. 122); „Fratele meu e foarte sincer. Nu știm pe cine a moștenit. El nu poate să mintă nici măcar când îl rog frumos sau îl ameninți cu bătaia” (p. 51), „La bunica până și săpunul miroase a untură. Doar hainele ei de mormânt miros a săpun Fa de la oraș” (p.66). Rădăcinile familiale împânzesc cartea și umanizează această țară nouă în care nimeni nu așteaptă răspunsul la Cum ești? și unde „câinii latră altfel. Woof-woof, nu ham-ham. Porcii guiță altfel. Oink-oink, nu guiț-guiț. Broaștele orăcăie altfel. Ribbit-ribbit, nu oac-oac. Oile behăie altfel. Baa-baa, nu behehe-behehe. Până și cocoșul se trezește altfel. Cook-a-doodle-do, cook-a-doodle-do, nu cucurigu” (p. 61).
Astfel, întreaga carte se transformă într-un cântec de leagăn pentru Sofia. Prezența ei se întinde peste toată lumea și dincolo de ea, iar această țară nouă se lasă îmblânzită de vocea mamei. Pierderea copilului zdrobește, ca o mașină de tocat, viața fără de moarte și tinerețea fără bătrânețe „zidite” în pântecul matern. Prezentul se lasă dus ca o foaie în vânt, iar Sofia se pulverizeaza în flori : „Sofia, tu știai că florile și oamenii pornesc din aceeași rădăcină?” (p. 141). Prin urmare, noua patrie devine cel mai străin și terifiant loc: „În noua țară am băut din pahar copiii altora. Alții, i-au băut pe ai mei. Mi s-a împachetat stomacul în falduri și atârnă fluturând de coase” (p. 149). Actul magic de reconstrucție a identității se întrerupe subit odată cu avortul spontan ce năruie realitatea interioară proaspăt înălțată din dragostea față de Sofia – „Un copil te ridică și te coboară cum nu poate să facă nicio altă mână omenească” (p. 91).
Grădina Sofiei poate fi considerată o portavoce a femeilor ce pornesc prin maternitate într-o călătorie simbolică pe marea plină de monștri și zei, pătrund, volens nolens, în dimensiunile numinosului, ale necunoscutului, sunt prinse într-o relație cu moartea și cu lumea profundă a neamului său, din care ies, acum sau mai târziu, învingătoare.
