La sfârșitul lunii mai s‑au decernat premiile Uniunii Scriitorilor din România, iar în august au fost înmânate premiile Uniunii Scriitorilor din Moldova. Între ele s‑a acordat Premiul Național de Poezie „Mihai Eminescu”. O vară în care a plouat cu premii, în pofida secetei meteorologice. Uimitor – o spun comparând cu alți ani –, dar nu am prea auzit revolte ale nemulțumiților… lipsiți de daruri. Să fie la mijloc un soi de saturație, fie ca subiect de discuție (premiile nu mai interesează ori sunt inconsistente și irelevante), fie ca echilibru… prin mulțumirea tuturor aspiranților la premii (de ex.: au luat premii toți doritorii)? Întreb deoarece există premii visate, dar există și premii ardent râvnite, pentru care se dau lupte.
Vorbind de acest an, hai să mergem mai întâi pe ipoteza deciziilor presupus corecte (și înțelepte) ale juriilor. Laureatul Premiului „Mihai Eminescu” este Lucian Vasiliu, căruia premiul îi vine ca o mănușă; Premiul Național de Literatură i‑a revenit lui Adrian Popescu, poetul fără rest, meritând indiscutabil distincția; la Chișinău (mă refer acum strict la premiile literare, ale breslei) echivalentul ar fi fost Premiul „Opera Omnia”, acordat lui Eugen Lungu. Are cineva de reproșat ceva? Nici la celelalte premii eu, atentul cititor (vorbesc aici doar de cărțile citite și de autorii pe care îi cunosc), nu aș găsi cusururi, care să ațâțe spiritele. Premiul pentru volumul de poezie l‑a luat Ion Mureșan (Introducere în poezie, o carte genială), iar la Chișinău, Liliana Armașu, o poetă care își tatuează textele pe propria ființă, pentru Cât mai avem mâinile libere. Cunosc traducerile premiate la București (Rareș Moldovan pentru Ulise a lui Joyce și Vlad Russo pentru Eseurile lui Montaigne) și cărțile de proză premiate la Chișinău (Legată cu funia de pământ de Lorina Bălteanu și Cu romanul în vacanță de Grigore Chiper); am aplaudat volumul de debut al lui Vasile Gribincea (am și scris despre el). Sunt premii meritate (aici, dar și mai sus ori mai jos, vorbesc de umila mea opinie).
Așadar, va deduce oponentul meu dintotdeauna, totul e OK, care‑i problema? Dacă e să spun sincer (dar cum altfel?), mie îmi lipsește spectacolul. Discuția sau polemica în jurul premiilor. Or, dacă aceste premii, dincolo de mângâierea unor orgolii, au un rost, acesta ar consta în sporirea interesului pentru carte și autor. Inclusiv, în raport cu alte cărți și alți scriitori. Câte cărți din cele nominalizate au avut șanse și le‑au ratat, eventual pe nedrept? Câți potențiali premianți au fost ignorați? Câte cărți și autori au rămas pe dinafara premiilor? Întrebările acestea nu sunt de dragul scandalurilor extraliterare (se mai întâmplă), ci de dragul literaturii.
De foarte multe ori, premiile sunt oferite, an de an, scriitorilor adepți (membri ai staffurilor sau fani) ai instituțiilor și revistelor care oferă premiile. Nicio surpriză, totul este previzibil până la ultimul laureat de pe listă! Apare câte un autor din afara castei, dar gloria lui se încheie, de regulă, la faza nominalizărilor. Există excepții? Bineînțeles. În cazul în care juriul de moment se dovedește a fi unul bine ales, cu critici nu doar exigenți, ci și intransigenți, ca să‑l citez pe un autor care a ironizat principialitatea unui juriu încăpățânat/de neînduplecat.
De vreme ce ne răcim gura cu ele (încă un subiect de primprejurul literaturii), premiile ne interesează. Când arbitrii iau decizii… arbitrare, se bucură autorii premiați; când juriile au autoritatea necesară (și intră în joc exigența și intransigența), se bucură lumea literară și cititorii fac coadă la ușa librăriilor. Or, asta contează în ultimă instanță. În fine, oricare ar fi lista nominalizărilor și decizia finală, favorabilă doar celor puțini de tot, fenomenul în sine pune în mișcare procesul de „jurizare populară”, care, iarăși, poate fi mai mult sau mai puțin subiectiv, mai mult sau mai puțin agresiv și intransigent (e „vocea poporului”, nu?), iar în consecință, o habă de vreme lumea discută despre literatură. Uneori – ipostaza ideală a „reevaluărilor” de pe rețele și din cafenele – se vorbește și despre cărțile premiate/nepremiate, se recitesc texte, se discută despre literatură!
P.S. Îmi plac polemicile. Observațiile pertinente au efect de salubrizare. Am fost admonestat (pe rețele și cumva timid‑anonim, în maniera băbuțelor cârtitoare de pe banca de la scară) pentru niște erori comise în textul de data trecută, aș zice: din fuga degetelor pe tastatură. De fapt, e din lene, inerție, neglijență și incompetență. De acord sută la sută cu observația: nu se poate să zici „m‑am expus” cu sensul: mi‑am expus opinia (sau: m‑am pronunțat). Nu există scuze, astfel încât îmi torn cenușă pe creștet. Dar vânând „greșeala de exprimare”, replicarul a deteriorat, în lungul său comentariu, esența textului. NU am afirmat nicăieri că fiecare literat care cunoaște alfabetul ar trebui să aibă locul său pe -atenție la atribut! – Aleea Clasicilor (care alee și‑ar pierde rațiunea de a fi dacă s‑ar întâmpla să‑i adune acolo pe toți).