„Singurătatea nu ține de numărul oamenilor cu care împarți o casă”
Dupa ce ai publicat cartea ți-a apărut vreo frică nouă?
A fost mai degrabă un soi de nesiguranță decât frică. Cred că fiecare debut este stresant pentru autori, iar eu începusem să mă îndoiesc de textele mele pe măsură ce le verificam repetat. Sentimentul acesta se trage, bănuiesc eu, dintr-un altul, mai înrădăcinat în mine. Dintotdeauna am trăit cu ideea că lucrurile trebuie făcute fie în mod ideal, fie deloc. Or, eu eram, poate chiar mai sunt încă sub influența acestui (ne)adevăr. Nu m-am gândit la reacții și nici la cititori decât când au ajuns cărțile la Chișinău. Atunci am realizat că această carte ar putea schimba atitudinea unora față de mine. Poate a și schimbat-o, dar nu știu.
Ți-a luat mult timp pentru a decide care va fi titlul cărții tale?
Nu mi-a luat chiar atât de mult timp. Aveam câteva opțiuni, iar într-un final am optat pentru cea de pe coperta cărții: Ce vedem noi când ne uităm unul la altul.
Ce semnifică acest titlu?
Nu l-am ales întâmplător, de fapt este parțial recurent în una din poeziile din partea a treia a volumului Ce vedem noi când ne uităm în oglindă?, însă se conturează puțin diferit. Am decis să schimb perspectiva de pe centrarea pe sine spre una a aproapelui, pentru a înțelege totuși cât de bine coincid sau nu reflexia din oglindă cu chipurile celor pe care fie îi considerăm, fie i-am considerat importanți în viața noastră. Cartea a apărut într-o perioadă pe care, atunci, o credeam zbuciumată. În 2021 nici nu bănuiam că urmează să vedem cu ochii noștri războiul. Pandemia m-a șlefuit foarte bine, mi-a demonstrat că singurătatea nu ține de numărul oamenilor cu care împarți o casă, nici de timpul de afară. Singurătatea era atunci când lumea se întâmpla în jurul meu, atunci când mă uitam în ochii celei mai bune prietene și îi simțeam cum se îndepărtează, atunci când omul drag de lângă mine mă privea dar nu mă vedea, atunci când zi și noapte stăteam cu ochii în ecranul computerului și nu înțelegeam ce se întâmplă. Ce vedem noi când ne uităm unul la altul e despre clipa aceea de realizare și adevăr când găsești în tine forță să spui lucrurilor pe nume, chiar dacă ești conștient că nu sunt deloc inofensive.
Știu că ideea coperții îți aparține. De unde ai găsit piatra în formă de inimă?
Piatra aceasta chiar este o inimă, o inimă foarte frumoasă, mare și grea. Svetlanei Vakulovski îi aparține fotografia, iar eu când am dat de ea, m-am îndrăgostit de ideea fuziunii poeziei și fotografiei, care de altfel se completează una pe cealaltă. Mâna care iese de după cortina albă și ține inima de piatră vin să intensifice mesajul titlului. Absența, ignoranța, incertitudinea și indiferența pietrifică totul în lumea aceasta.
Care sunt calitățile esențiale pentru un poet?
În opinia mea, un poet/o poetă trebuie să știe cum să redea mult și profund prin cuvinte puține și simple. Mai mult ca atât, ca să scrii e nevoie de emoție. Eu cred că doar scufundându-te într-o mare aglomerare poți da de esență. Asta mi s-a întâmplat și mie mulți ani la rând, iar la un moment dat s-au adunat destule și am început să le scriu. Am mai spus-o în repetate rânduri: scrisul m-a ajutat foarte mult să îndur momentele grele din viața mea încă din copilărie. Nu știu dacă am fost destul de sinceră, pentru că eu am obiceiul de a filtra propozițiile până la momentul când nu mi-e teamă să le citesc. Recunosc, mai am foarte mult de lucrat până să afirm despre calitățile esențiale ale unui poet. În cele din urmă, mai e nevoie și de o disciplină a scrisului. Eu trebuie să scriu mult atunci când am forță, uneori pot scrie și cinci sau șapte texte într-o zi, dar bineînțeles că din ele nu se alege niciunul să fie publicat, pentru că toate urmează să treacă prin câteva site. Mai întâi recitite și răscitite, apoi tăiate, modificate. Lucrul acesta îmi consumă mult timp, însă nimic nu se compară cu plăcerea momentului de la final, atunci când am un poem bun încât îmi place și mie. Atunci trăiesc o stare de euforie și ușurare, atunci simt că ziua nu a trecut în zadar. Oricât de mult aș încerca să explic această stare, cred că oricum n-as reuși să o redau prin cuvinte. Se întâmplă că nu scriu cu lunile, și e normal. Atunci am destul timp pentru lectură și redactare, toate se echilibrează de la sine. Deci, o calitate de care nu mă îndoiesc nicio secundă este cea de cititor. N-am cum să scriu dacă nu citesc.
