Nicoleta are 17 ani. S-a născut și a copilărit în Chișinău, iar în 2021 s-a mutat în Târgu Mureș, România, pentru a-și continua studiile. Poezia a devenit o parte importantă din viața ei acum trei ani, iar de atunci nu a mai putut renunța la ea.
Chișinău – oraș împuțit
de cadavrele tuturor visurilor
ce s-au născut aici.
Chișinău – oraș îmbibat
cu durere și aprins în flăcări
de scântei
ale speranțelor moarte
de la așteptare.
Chișinău – oraș pe care ar trebui
să îl numesc acasă,
dar simt
că nu mă mai potrivesc
pe niciuna
din cele 7 coline ale orașului.
Și mă simt ca un
om al nimănui,
om pentru care
acasă e doar un cuvânt
oarecare,
din dicționar.
În sufletul meu ninge
atunci când ajung,
din nou,
aici.
Zăpada din sufletul meu
ascunde
ani întregi de traumă
cauzată
de trăiri nepotrivite vârstei.
Și singurul moment
în care mi se topește
iarna din suflet
e atunci când
fumul negru
din țeava de eșapament
a autocarului Chișinăup–Cluj
poluează
acest oraș sumbru,
dar același fum salvator
mă sufocă
atunci când
își inversează direcția.
Chișinău – oraș în care
încerc să supraviețuiesc,
să #rezist,
să nu degradez.
Chișinău – oraș în care
până și cafeaua are adaos de
dezamăgire cu topping depresie.
Chișinău – oraș în care
piesa de teatru a vieții mele
devine monolog.
Vorbesc singură cu mine,
scriu singură cu mine,
râd singură cu mine,
plâng singură cu mine,
aștept singură cu mine
o revenire
a acestui oraș
în ceea ce a fost pentru mine
cândva,
în trecut.
Dar acum sunt copia fidelă
a familiei mele fucked-up,
cu adaosul depresiei sezoniere
atunci când revin,
teoretic, acasă.
Simt cum îmi curge prin vene
același sânge
roșu-fumuriu
ce a alimentat cândva
inimile de piatră
ale strămoșilor mei.
Sunt întruchiparea fizică
a temperamentului exploziv
al mamei,
în combinație cu agresivitatea
lu’ tata.
Le-am moștenit pe ambele
involuntar,
și nu pot scăpa din captivitatea
ce mi-am creat-o
din cuvintele lor.
Am o voce puternică,
dar nu o folosesc
pentru a cere ajutor,
ci pentru a forța lacrimi
din ochii celorlalți…
și primesc o plăcere
aproape greșită
în urma prelingerii lor
pe obrajii rumeni
ai victimelor mele.
Creez haos.
Iubesc să trăiesc în haosul meu
și oblig fiecare „cunoscut”
să se conformeze
acestui haos.
Și ar trebui să mă urăsc
pentru asta,
și vreau să mă urăsc
pentru asta,
dar egocentrismul
lu’ bunica
mă oprește
și mă face să îmi iubesc
defectele.
Aș vrea să am inocența
fratelui meu…
Să nu știu nimic.
Să nu fi văzut nimic.
Să nu ascund nimic.
Să trăiesc și eu
în iluzia de
„familie perfectă”
în care este ținut el.
Și se miră lumea
că sunt geloasă pe el…
El trăiește într-o
realitate distorsionată
la care am visat
și eu.
Într-o lume frumoasă
păzită cu grijă de ei,
părinții mei…
Dar mă întreb
de ce nu m-au ținut
și pe mine acolo,
de ce am fost izgonită
în tărâmul adevărului,
fiind obligată
să mint.
