Îi plăceau poezia, facultatea la care învăța, dansul, fotbalul, taberele de creație, frumosul și viața. Îi mai plăcea ca cei din jurul său să se simtă bine, să se bucure de o atmosferă veselă, destinsă, și de aceea, atunci când simțea că lucrurile nu stăteau tocmai bine din acest punct de vedere, crea el această atmosferă. Era primul care îi îndemna pe ceilalți să danseze, să încingă un meci de fotbal, să‑și deschidă sacul cu povești simpatice sau haioase. Dar, odată faptul împlinit, odată ce ei, ceilalți, se integrau acestei atmosfere, acestui dans, fotbalului sau șirului de povești, el rămânea sau se retrăgea – din nou? – în umbră sau măcar în penumbră. Îi ajungea să‑i vadă pe cei din jur fericiți, generozitatea sa înnăscută îl determina să nu încerce a‑și face și sieși parte din fericirea lor. De parcă în felul acesta i‑ar fi privat pe ei de bucuria la care aveau dreptul, la generarea căreia, în fond, contribuise din plin. Dar așa era el. Oferea tot. Se oferea cu totul. Și nu voia nimic în schimb.
Dar, mai mult decât orice, oferea iubire. O iubire generală, generalizată și dezinteresată. Iubire pentru tot, pentru toți și pentru toate. Pentru toți cei din jur și pentru toate cele menționate mai sus. Și pentru multe altele. Pentru ei și pentru ele, pentru el și pentru ea. Poate, îndeosebi pentru EA, acea EA pe care nu am cunoscut‑o niciodată, niciunul dintre noi. Și despre care, la rândul său, nici EL nu ne‑a povestit niciodată. Fie pentru că, în modestia și puritatea sa, EL nu considera potrivit să o pomenească în conversațiile noastre, fie pentru că EA, pur și simplu, nu exista. Probabil că nu vom dezlega niciodată acest mister, nu vom afla niciodată răspunsul la această dilemă, răspuns sortit, pesemne, să fie cunoscut numai de EL. Sau poate că EL a încercat să ne transmită răspunsul, dar noi nu am fost acolo sau nu am avut urechi să‑l auzim. Poate că urechile noastre nu auzeau pe frecvența aceea. Sau poate că, atunci când, din păcate, rareori, simțeam că ar mai fi fost ceva de auzit în afară de ceea ce ajungea la noi, că soluțiile ecuației complexe pe care o reprezenta EL ne cam dădeau cu virgulă, că ar fi trebuit să mergem mai în adâncimea unor lucruri care abia din momentul acela ni se revelau ca posibile taine, nu am știut cum să‑l facem să ni se deschidă, să ne arate calea către acele profunzimi necunoscute și neînțelese nouă. Și ne‑am oprit la primul semn, venit din partea lui, că ar fi bătut în retragere.
- –De ce ești trist…? Vino cu noi. Vino la noi.
- –Nu, nimic…
Din toate aceste motive, ne‑a rămas necunoscută și identitatea EI, cea în numele căreia sau pornind de la care sufletul LUI a dovedit această imensă disponibilitate de a genera iubire:
Mi-ai cerut biletul la control
în troleibuz.
Uitasem să-mi cumpăr,
dar am mers cu tine
până la stația terminus.
Se vede că unele iubiri sunt într‑adevăr sortite să meargă (numai) până la stația terminus. Poate chiar fără oprire pe traseu. Iar identitatea EI ar putea să decurgă tocmai din această determinare a destinului. Altfel spus, cei care știu să iubească așa cum știa EL nu se pot opri până în clipa când, dintr‑un motiv sau altul, se oprește vehiculul care îi poartă. Poate că nu au timp sau poate că intuiesc, sub presiunea propriei pasiuni, că timpul lor este limitat, că, pur și simplu, nu au vreme de escale, că trebuie să ajungă, fie împreună cu EA, fie acolo unde (își imaginează că?) îi așteaptă EA, acolo unde se termină traseul. Pentru călătorii obișnuiți, acolo este și capătul de linie, ei se pot întoarce spre a parcurge traseul în sens invers, chiar și cu același vehicul, dacă doresc. Pentru cei aleși, pentru cei ca EL, troleibuzul merge într‑o singură direcție, precum tramvaiul din neuitatul film al lui al lui André Delvaux din anul 1968, Într-o seară, un tren. La fel ca Val, singurul dintre eroii filmului care a ales să urce în tramvai după ce o invitase la dans pe superba tânără Moira, purtătoare a numelui generic al celor trei zeițe ale destinului omenesc din mitologia greacă, pomenite de Homer. EL a acceptat, sau poate chiar a ales ca Moira sa, frumoasa controloare întâlnită în troleibuz, să ia pentru EL chipul destinului, așa cum Moira, cea din film, îl luase pentru Val. Și atunci răspunsul și poate chiar întrebarea cu privire la identitatea EI capătă noi valențe.
De ce această alegere? Încă o dată – poate fiindcă nu se putea altfel. Sau poate și fiindcă aici, pe traseu, EL nu a găsit un obiect al iubirii pe măsura iubirii lui și a capacității sale de a iubi. Și atunci, EA nu putea fi decât una dintre Moire, cel mai probabil Atropos, cea care nu se întoarce niciodată, cea care are în grijă „capetele firului”. Și, pe de altă parte, din cauza imensei LUI tristeți, a nemărginitei LUI disperări:
Arătăm caraghioși vii,
arătăm caraghioși și morți.
Odihnește‑te în pace, Alexandru Constantin Popescu, și fie să găsești acolo, la capătul liniei, liniștea de care nu ai avut niciodată parte aici, pe traseu.
