Casa de bătrâni din Birmingham are în curte copaci imenși. De parcă ar exista o solidaritate tacită între crengile groase și scorțoase și mâinile zbârcite și transparente ale bătrânilor. Ne așteptau, la măsuța de cafea din sufragerie, cu ceșcuțele pe masă și tava de biscuiți, mai mute bătrâne și un bătrânel. Pe tăblița din colț scria cu cretă meniul zilei – supă de morcov cu coriandru, somon copt cu cartofi noi și mazăre verde. Un stand cu felicitări de vânzare – 90th Birthday, You are 70 today, To a wonderful grandson, For a wonderful niece. Jocuri de societate, cărți în bibliotecă, obiecte de artă pe rafturi și colaje de poze cu ele și voluntarii care le vizitează regulat, printre care și fiul meu.
„Uitați ce baston nou am, cu lanternă”, s‑a lăudat una dintre ele. „Iar eu mi‑am schimbat între timp telefonul vechi cu un smartphone și acum pot să vă arăt pozele cu nepoata mea din America”, ne zice altă bătrână, făcându‑i cu ochiul fiului meu. „Doar ne‑am înțeles, Luis, că nu îmi caut mireasă în America”, a ripostat acesta și ambii au râs.
„Străbunicul meu a fost născut în părțile de unde veniți voi”, îmi povestește una dintre ele. „Pentru că nu vorbeau rusește, ci doar idiș, erau considerați analfabeți. Era înainte de Primul Război Mondial. Au fugit cu familia în Odessa și apoi în Marea Britanie.”
Sunt un grup de bătrâni și bătrâne ce se cunosc încă din tinerețe – au crescut în același cartier, au mers la aceleași școli, pentru că orășelul e mic. Au ajuns aici după ce au rămas văduvi, iar copiii le sunt împrăștiați care încotro. Își cunosc viețile și păcatele, se hârjonesc și se iau peste picior și mereu revin la aceleași povești, pe care uită că le‑au mai povestit. Cu un strop de machiaj, manichiura perfectă și coafura tapată și dată cu fixativ, grupul de bătrâne nu știau cu ce să ne mai servească. Copiii mei au ocupat câte un loc în jurul mesei, eu mă așezasem mai într‑un colț, ca să îmi scot pantofii noi, care mi‑au făcut bășici. Deh, ceremonia de absolvirea a fiului meu mai mare cerea niște sacrificii. El însă a insistat să mergem să îi cunoaștem bătrânele, devenite prietene, și să își ia rămas‑bun de la ele.
Ne‑au adus apă, au strâns masa, au fugit să aducă baterii noi pentru bastonul colegei. „Câți ani crezi că am?” o întreabă pe fiică‑mea cea mai sprintenă dintre ele, cea care a organizat vizita noastră. „Hm! 28‑29?” i‑a răspuns ea, înțelegând că îi pregătește o capcană. „94!” a răspuns Zena cu mândrie. „Și care e secretul tinereții dumneavoastră?” a întrebat ea surprinsă. „Nu mă opresc niciodată. Dacă m‑aș opri, s‑ar opri toate”, i‑a zis aceasta.
Stop‑cadrul care mi‑a rămas în minte este roiul de bătrânele încetinite, dar active, cu inele vintage pe degetele noduroase, mișcându‑se sporadic prin sufragerie. Doar noi, noua generație de obosiți, le urmăream așezați pe scaune.
