Unul dintre cele mai importante aspecte ale filosofiei platoniciene este modul în care acesta abordează problema relației dintre trup și suflet. În Phaidon, Platon formulează prin intermediul lui Socrate cea mai directă și puternică argumentare, din toate operele platonice, pentru existența unui suflet nemuritor, rațional, imaterial, simplu și care, despărțindu‑se de trup, cauzează moartea acestuia. Antagonismul dintre trup și suflet ne privește pe toți, indiferent dacă suntem filosofi sau nu, și servește ca un element de punte spre analiza întregii teorii, fiind o motivație de a practica filosofia ca mod de viață.
Trupul și sufletul sunt două elemente care par, la prima vedere, opuse, însă dacă analizăm perspectiva lui Socrate asupra contrariilor, ne dăm seama că această etichetă nu se aplică deloc trupului și sufletului. Am putea să ne gândim la aceste două elemente ca reprezentări ale celor două „lumi” în experiența umană, chiar dacă omul nu este nimic mai mult decât sufletul său. Trupul reprezintă „lumea umbrelor”, iar sufletul reprezintă „lumea ideilor”, prin natura lor. Sufletul este o entitate simplă, nemuritoare și neschimbătoare. El este inerent bun. Iar trupul nu este decât absența acelui bine și un mecanism care corupe sufletul. Trupul este un vas care conține sufletul, o temniță, o distragere și o sursă de suferință pentru suflet.
Primele cuvinte ale lui Socrate din acest dialog sunt un discurs asupra analizei filosofice a durerii și plăcerii, cuvinte‑cheie în înțelegerea antagonismului trupului față de suflet, coordonate după care marea majoritate a oamenilor își trăiesc viața. Prin natura lor, își pierd sensul obișnuit în urma unei scurte chestionări și devine clar că sunt niște coordonate iluzorii, niște lanțuri. Plăcerea și durerea aparțin domeniului trupului în totalitate și sunt, de fapt, doar niște distrageri ale sufletului din drumul său spre înțelepciune. Deoarece trupul este principalul antagonist al sufletului, atâta timp cât cele două sunt conectate în lumea sensibilă, sufletul nu se poate afirma în lumea inteligibilă, de aceea este într‑o continuă încercare de a se despărți de trup, iar modul în care individul poate asigura acest lucru este prin practicarea filosofiei. Tot ce putem face este să trăim o viață în care să ne îndepărtăm pe cât putem de trup. De aceea filosofia socratică este concentrată pe dialog și chestionare, pentru că prin aceste două mecanisme de investigare ajungem mai aproape de înțelepciune și implicit de lumea inteligibilă. Moartea despre care vorbește de fapt Socrate și pe care și‑o doresc filosofii nu este moartea obișnuită, nu este nici măcar despărțirea sufletului de trup, ci este despărțirea ultimă a sufletului de lumea umbrelor. Filosofia ca pregătire de moarte este munca continuă, de‑a lungul vieții, a unui filosof. Odată cu descompunerea trupului, sufletul trebuie să devină complet pur, neatins de păcatele trupești, și să fie capabil să nu se mai întoarcă niciodată în trup. Doar astfel, odată cu trecerea definitivă și ireversibilă a sufletului în lumea ideilor, filosoful poate să aibă parte cu adevărat de înțelepciune. Pentru a ajunge la această moarte permanentă, sufletul și trupul nu pot rămâne unul în celălalt. Chiar și după moarte, din cauza impurităților trupești care sunt amestecate în suflet, sufletul se întroarce în trup, fiind legat de această lume. În cele din urmă, doar sufletul filosofului poate ajunge să fie cu adevărat de sine stătător. De aceea este dificil să fii cu adevărat mort, lucru pentru care trebuie să exersezi. Filosoful își așteaptă moartea pentru că sufletul investighează cu adevărat doar atunci când este complet independent de trup.
Trupul ne distrage constant din căutarea înțelepciunii prin durerile, plăcerile, nevoile și dorințele specifice lui. Ele sau ne fac să căutăm altceva decât înțelepciune, sau ne limitează accesul la ea. Socrate susține că afectele, care domină trupul, ne împiedică a fi înțelepți. Filosoful nu se lasă ghidat de afecte și dorințe, ci le evită, cel puțin parțial, în căutarea înțelepciunii, care purifică sufletul. Este imposibil să cunoaștem ceva cu adevărat cât timp suntem întemnițați în trup, însă pregătirea pentru moarte este nu doar o căutare a adevărului, ci și o pregătire pentru a fi capabili de a ajunge la acea înțelepciune. Noi suntem singurii capabili de a ne purifica sufletul. Trupul, vrăjindu‑ne, ne schimbă credințele și dorințele, inclusiv despre realitate. Acestea se mixează cu cele ale trupului. Sufletul ajunge să creadă „adevărul” afirmat de trup, de exemplu că plăcerea și durerea sunt „adevăratele” coordonate după care ar trebui să ne trăim viața de pe pământ. Sufletele impure sunt intercalate cu cele trupești, așa că trupul le urmărește, conducându‑le spre dorința de a fi mai asemănătoare corpului, atrăgându‑le înapoi, într‑un alt corp.
În Phaidon, Platon, prin intermediul lui Socrate, construiește un argument puternic pentru nemurirea sufletului, bazat pe simplitatea sa, care îl aseamănă cu formele. Sufletul, ca entitate pură și rațională, este înrădăcinat în lumea inteligibilă, în timp ce trupul, coruptibil și dependent de plăceri și dureri, îl ține prins în lumea sensibilă. Filosofia apare astfel ca o pregătire pentru moarte, ca o eliberare progresivă a sufletului de ghearele trupului, prin exercitarea rațiunii și respingerea iluziilor senzoriale. Moștenirea acestui antagonism dintre suflet și trup este îndelungată și dificilă. Disprețul socratic față de trup a influențat nu doar filosofia occidentală, ci și atitudinile moderne față de corp, fiind văzut adesea ca un obstacol, ceva de controlat sau o iluzie de depășit, contribuind indirect și la atitudinea noastră față de natură. Obsesia pentru nemurire, alimentată de viziunea lui Socrate, continuă să ne definească relația cu existența. Phaidon rămâne un text fundamental anume pentru provocarea pe care o adresează cititorului: cum să trăim o viață autentică între trup și suflet.
