„Ne-am tâmpit sau neam tâmpit?”
Dumitru Crudu: Romeo Aurelian Ilie, spune-ne mai întâi câteva cuvinte despre cărțile tale, despre cele din care urmează să ne citești.
Romeo Aurelian Ilie: Sigur, o să citesc din ultimele mele două cărți: Lacrima Tatălui, apărută la Casa de pariuri literare în 2022, și Liniștea de a doua zi, apărută anul acesta la Carmides.
Dumitru Crudu: Vă invit să îi punem întrebări. Eu aș începe cu o întrebare mai ușoară, de încălzire. Romeo, știu că o perioadă de câțiva ani ai lucrat librar în București…
Da, am lucrat librar timp de șapte ani, în librăriile Librarium din Sun Plaza și din Mega Mall.
Dumitru Crudu: Uite, pe noi ne interesează cum se vând cărțile. Sau ce cărți se vând și ce cărți nu se vând? Vrem să vedem din interior, de după tejghea.
Din păcate, se vând mai mult cărțile comerciale. Și strategia de marketing a librăriilor merge în aceeași direcție, în sensul că se caută să se vândă cărțile comerciale, așa-numitele bestselleruri. Sunt promovate excesiv. Am vândut tiraje impresionante din cărțile lui Andrei Ciobanu, Suge-o, Ramona! și Suge-o, Andrei!, sau din Fifty Shades of Grey. Și multe alte chestii comerciale, care nu aveau o valoare literară prea mare sau, poate, n-aveau deloc. Iar drama mea personală a fost aceea că literatura română era dosită undeva într-un raft îndepărtat și greu accesibil, care, și acela, se micșora destul de des, în sensul că se dădeau la retur multe titluri ale autorilor români. Ce-i drept, nici librarii nu sunt foarte bine informați în privința literaturii române contemporane. Dacă se nimerea să fiu eu în tură și întreba cineva de un autor român contemporan, mergeam cu respectivul client la raft și de cele mai multe ori îl convingeam să cumpere mai mult decât și-ar fi propus.
Dumitru Crudu: În sensul acesta, Moni Stănilă, care este redactor‑șef la Editura Prut Internațional și coordonatoarea unor colecții de poezie, îmi povestea că atunci când a trimis oferta spre librării, nu i‑au fost comandate decât 2‑3 titluri din listă, librarii achizitori respingând din start mare parte din ofertă, gândind dinainte că acele titluri nu se vor vinde niciodată. Practic, acelor cărți nici măcar nu li se oferă șansa de a exista pe rafturile librăriilor.
Da, așa este, se trimite de la editură o listă, un fișier cu toate titlurile și de la departamentul de achiziții se selectează așa, după ureche, ce ar merge și ce nu ar merge. Iarăși un moment foarte bun a fost când a trebuit să mă ocup personal de o achiziție de la editura Charmides și am luat toate cărțile din listă, pentru că știam că sunt toate foarte bune. Și am avut grijă să le și vând ulterior, pentru că mi-am dat seama că pică tot în sacina mea să le vând.
Dumitru Crudu: Ca librar, atunci când intră un client în librărie, deja îl scanezi și îți dai seama cam ce ar trebui să îi recomanzi?
Da, cu siguranță. Am avut tot timpul această formă de fler și persuasiune, să intuiesc după numai câteva replici cam ce cărți i se potrivesc unui client și să-l și conving să ia cărțile pe care i le recomandam. Desigur, pe cei care veneau hotărâți pentru ceva anume nu prea îi puteam întoarce din drum, nu le puteam schimba hotărârea. Dar în cazul celor care doreau să citească ceva într-un anume stil sau pe o anumită temă, fără a ști titluri sau autori, îi convingeam să ia acele cărți pe care eu le consideram potrivite pentru ei. Desigur, le intuiam și nivelul de cultură și nu mă apucam din prima să le dau niște autori greu de digerat la prima lectură. Dar le recomandam autori de tranziție, ca să zic așa: Eric-Emmanuell Schmitt, Françoise Sagan și alți autori care pot face trecerea de la literatura de larg consum la literatura adevărată.
Șerban Axinte: Vreau să fac eu treceri de la Mamona (considerat a fi demonul banului) la zona din care știm despre Mamona, zona spirituală. Spune‑ne povestea ta din punctul de vedere al relației tale cu teologia. De ce teologie? De ce patristică?
Povestea sau, mai bine spus, relația mea cu teologia a început în prima copilărie și a cunoscut mai multe etape. Prima etapă începe din fragedă pruncie, pentru că bunicul din partea tatălui era cântăreț bisericesc și datorită lui m-am apropiat în primă instanță de biserică. Dar după divorțul părinților și ruperea de bunicii paterni, m-am rupt inclusiv de biserică o perioadă, pentru că mama, în urma divorțului, a intrat într-o fază în care s-a supărat pe Dumnezeu și nu ne-a mai dus la biserică. Am reînnodat legătura cu biserica prin clasa a patra, când am fost obligați de profesorul de religie, care era și preotul cel nou din sat, să venim la biserică, altfel nu ne mai dă nota 10 la religie. Și atunci am zis: OK, ce mă costă să mă duc până la biserică. M-am dus la o slujbă de vecernie, deși pe atunci nu știam ce slujbă este. Și atunci s-a întâmplat o chestie foarte interesantă cu mine: când părintele bătrân, tatăl profesorului nostru, a cântat Lumină Lină (atunci nu știam cum se numește cântarea), am simțit cum mă străbate prin tot corpul un fior deosebit. Și mi-am dat seama la vârsta respectivă că e ceva acolo. Nu pot să zic că din acea zi m-am dus frecvent la biserică, dar cel puțin o dată pe lună tot ajungeam. Iar în clasa a șaptea am luat decizia de a da admiterea la Seminar. Visam să devin preot, mă fascina ce se întâmpla în biserică, mă fascinau preoții, probabil și în zona asta spectaculară, cu veșmintele speciale, cu gesturile aparte, cu tot ce se întâmplă într-o biserica ortodoxă. Și pe urmă totul a venit de la sine. A urmat facultatea, a urmat masterul și am rămas să studiez teologia și după terminarea masterului, în regim autodidact. Frecvent îmi cumpăr și citesc cărți noi de teologie, autori noi din diverse direcții teologice, catolici, protestanți, poate și din alte religii. Pentru că vreau să cunosc cât mai mult. Și pe măsură ce citesc, îmi dau seama că nu cunosc nici un procent din ceea ce aș vrea să ajung să cunosc în materie de teologie, pe care o suspectez că ar fi inepuizabilă.
Șerban Axinte: Din perspectiva unuia care a studiat teologie ortodoxă, ce înseamnă un ecumenist? Adică e un păcat să fii ecumenist? Sau e o politică? E o situație de a fi nici cald, nici rece? Cum vezi?
Ecumenismul se referă de fapt strict la dialogul interconfesional și interreligios. Dar unii, mai ortodocși decât ar trebui, îl interpretează eronat, crezând că prin acest dialog se poate perverti fiecare religie în parte, fiecare confesiune în parte, că ortodoxul nu ar mai rămâne ortodox, catolicul nu ar mai rămâne catolic, protestantul nu ar mai rămâne protestant și așa mai departe. Că s-ar crea o harababură religioasă. Ceea ce nu este corect din punctul meu de vedere. Eu văd ecumenismul strict ca o deschidere spre un dialog cel puțin teoretic, și îl văd necesar. Cred că avem nevoie să ne așezăm la masă și să discutăm diferențe, asemănări, ce ne deosebește, ce ne apropie. Dar dincolo de asta, avem nevoie și de o comunicare umană propriu-zisă între cei de alte confesiuni și cei de alte religii. Personal, am prieteni și de alte confesiuni creștine, din alte religii, și mă simt foarte bine de fiecare dată când ne întâlnim și avem dialoguri și umane, și religioase. Și reușim să nu ne scoatem ochii și să rămânem prieteni.
Șerban Axinte: Da, uite o prietenie care totuși vă divizează, ca în Take, Ianche și Cadâr, care este o comedie socială și de moravuri, unde accentul pică totuși pe diferențele religioase.
Da, cam așa ceva. Și dacă tot ai dus discuția înspre literatura „ecumenistă”, îmi mai vine acum în minte și romanul Regele, înțeleptul și bufonul. Marele turnir al religiilor de Shafique Keshavjee. În acest roman, un rege, mai liberal din fire, ca să decidă ce religie să îmbrățișeze supușii lui, fără a le impune vreuna anume, convoacă la un turnir de idei șase reprezentanți, câte unul pentru fiecare dintre cele cinci religii mai mari și un ateu. Astfel, vin un creștin catolic, un musulman, un evreu, un hindus și un budist. Și ateul, bineînțeles. Și în primă fază turnirul se desfășoară exact asemenea unui turnir: toți cei șase se luptă în idei ca-n săbii. Numai că, la un moment dat, se întâmplă o dramă în hotelul în care erau cazați: dispare fiica unuia dintre acești reprezentanți și toți ajung să facă echipă în a o găsi pe această fată. Și au recuperat-o din mâna celor care au răpit-o. Și atunci și-au dat seama cu toții că dincolo de diferențele religioase, ei pot să conviețuiască și să lucreze împreună, ca oameni, să facă o echipă strict din punct de vedere uman. Și asta mi se pare fascinant și asta trebuie să reținem cu toții, că dincolo de ideologie și de religie, trebuie să rămânem oameni și să fim umani unii cu ceilalți.
Liliana Rusu: Vreau să te întreb eu ce nu te inspiră. Pentru că de obicei îi întrebăm pe autori ce îi inspiră să scrie. Dar eu te întreb ce NU te inspiră să scrii.
Nu cred că ar fi ceva care să nu mă inspire. Încerc să-mi găsesc inspirație în orice, să văd poezie în absolut orice aspect al vieții mele, al vieții noastre. Chiar mi-aduc aminte că la un moment dat, când am lansat la București Lacrima Tatălui, avându-l ca moderator pe Andrei Zbîrnea, acesta m-a întrebat în ce relație sunt cu poezia postumanistă, dacă mă tentează să scriu și eu postumanist. Și atunci am zis, în primă fază, că nu mă interesează foarte tare conceptul acesta de postumanism, că nu cred în postumanism ca un curent literar care să reziste. Dar pe urmă am stat puțin și m-am gândit și mi-am făcut așa un pariu cu mine însumi, și am zis hai totuși să văd care e treaba cu postumanismul ăsta, dacă aș putea sau nu aș putea să scriu postumanist. Și am reușit să scriu poemele din ciclul I.A. R.A.I., care se regăsesc în Liniștea de a doua zi. Deci, nu cred că ar fi vreo temă sau vreun subiect care să nu mă inspire deloc. Cred că aș putea oricând să scriu despre absolut orice.
Liliana Rusu: Despre ce nu ai scrie niciodată?
Asta este destul de greu de spus. Cred că n-aș scrie lucruri care să rănească foarte puternic. Cam asta ar fi ideea. Dacă aș ști că ceea ce scriu eu ar putea să-i facă rău cuiva în mod explicit, n-aș face-o. Dar în rest, nu cred că ar fi vreo temă despre care să nu scriu.
Dumitru Crudu: Foarte multă lume vede religia în opoziție cu știința, cu filozofia, cu literatura, cu politica, cu progresul și așa mai departe. Unii chiar ajung să o pună în opoziție și cu societatea. Cum crezi, există această opoziție?
Există în măsura în care suntem închiși la minte. Dacă suntem oameni înțelepți și știm să ne deschidem mintea în așa manieră, încât să înțelegem toate perspectivele, putem să ajungem inclusiv la conlucrări frumoase. În ceea ce mă privește, nu văd nicio barieră între religie și știință, între religie și filozofie, între religie și societate. În ceea ce s-ar putea numi „filozofia mea de viață” se îmbină foarte bine religia cu știința sau cu filozofia. Uneori știința justifică religia, și au arătat-o inclusiv oameni de știință, alteori religia face lumină în știință.
Valeria Coțofană: Ce opinie ai în legătură cu modul în care nu anume religia, dar Biserica creștină desfințează darwinismul și teoria evoluționistă?
Da, e o întrebare foarte bună. Mulțumesc. Din păcate, Biserica creștină, în momentul în care desfințează darwinismul, ne arată că n-a citit Hexaemeronul Sfântului Vasile cel Mare. Pentru că Sfântul Vasile cel Mare, în Hexaemeron, făcând o omilie, o exegeză, o explicație la Cartea Facerii, la cele șapte zile ale Creației, inclusiv ziua de odihnă, nu face altceva decât să explice în termeni religioși teoria lui Darwin, care avea să apară multe secole mai târziu. Am putea spune că Sfântul Vasile cel Mare este un darwinist avant la lettre, pentru că el ne arată concret evoluția. Vorbește despre cum au fost create la început, cum de altfel scrie și în Biblie, animalele mării, pe urmă reptilele, păsările, animalele mici și mari, exact în aceeași ordine în care vor fi ele expuse de Darwin. Trebuie să fii de-a dreptul orb și opac ca să nu vezi asemănarea între teoria lui Darwin și modul în care inclusiv în Biblie, în Cartea Facerii este expusă creația. Doar că Biblia nu spune concret că au evoluat unele din celelalte. Dar modul în care sunt înșiruite, exact în acea ordine în care Darwin le trasează în lanțul lui, arată implicit acest lucru.
Ala Tofan: De ce crezi că există răutate în lume?
Da, atât răul, cât și binele există în lume, pentru că Dumnezeu a dat și îngerilor, și omului libertate absolută. Și știm cu toții istoria: prima oară răul intră în istorie prin îngeri, mai exact prin Lucifer, care decide să se răscoale împotriva lui Dumnezeu și astfel ia naștere prima formă a răului. Se pare că cea mai gravă formă a răului, de vreme ce Lucifer a fost asimilat cu Satana, cu răul suprem. La rândul lui, omul cade, și el, în păcat, inițial în cel al neascultării de Dumnezeu, apoi în alte forme ale răului. Și de aici încolo vorbim strict despre libertatea omului, sau liberul arbitru, asupra căruia Dumnezeu nu vrea să intervină. Poate, dar nu vrea, pentru că astfel s-ar nega pe El Însuși, din moment ce a dat omului libertate supremă. Deci, libertatea omului este sursa și a binelui, și a răului în lume, teorie pe care de altfel o ilustrează și Dostoievski în cărțile sale și pe care o analizează și Nikolai Berdiaev în eseul său: Filozofia lui Dostoievski.
Felicia Green: Ți‑ai găsit cumva sensul sau menirea în scris?
Da, e mult spus să-mi găsesc un sens sau o menire în scris. Mie îmi place să spun că scriu pentru că nu pot să nu scriu. Scriu ca o formă de eliberare, scriu pentru că simt că dacă nu o fac, explodez. Dar nu-mi imaginez că ceea ce scriu poate să fie atât de important, încât să schimbe lumea sau să influențeze într-un fel sau altul lumea. Cumva, mi-e indiferent ce se întâmplă cu poezia mea în ochii cititorului. Atât îmi doresc, să placă și să nu rănească, să fie totuși o sursă de bună dispoziție, de frumos în viața fiecărui cititor. Mai departe, nu cred în ideea că asta mi-ar fi menirea, să schimb ceva prin scrisul meu. De altfel, nu cred că mi-am găsit în momentul acesta menirea în ceva anume, nici măcar în cariera de profesor, pe care am început-o de puțin timp, nici în cea de scritor. Și, sincer să fiu, nici nu vreau să îmi complic foarte mult existența axându-mă pe ideea asta, de a-mi găsi menirea. Cred că atunci când aș putea spune „Gata, eu știu care-i rostul meu în viață, ce trebuie să fac exact”, m-aș limita.
Adelina Labic: Pe mine mă frământă întrebarea asta, dar vreau să văd și care e părerea ta: avem scriitori de genuri diferite, cum ar fi, de exemplu, T.S. Eliot, care a fost puțin citit și înțeles și la vremea sa, și poate chiar și acum, și‑l avem pe Paulo Coelho, de exemplu, sau oricare alt scriitor care‑i citit în masă, care‑i recunoscut etc. Spune‑mi, te rog, scriitorul își alege cumva stilul de scriere pentru ca să fie înțeles sau ca să se elibereze și să se exprime? Adică, noi ar trebui totuși să ținem cont de ceva? Sau de ce unii sunt citiți chiar dacă operele lor sunt, să zicem, mai slabe și unii nu sunt citiți chiar dacă operele lor conțin toată înțelepciunea lumii?
În primă fază ar fi și o chestiune de marketing. Știm câtă reclamă i se face lui Coelho și câtă reclamă i se face lui T.S. Eliot, ca să merg strict pe exemplele tale, chiar dacă inclusiv Eliot a fost reeditat acum câțiva ani la Humanitas într-un volum foarte frumos. Nu a existat nicio reclamă legată de asta, nici pe stâlpi, nici la metrou, nici pe social media. Pentru că se știe că T.S. Eliot are un număr limitat de cititori. În schimb, se știe că Paulo Coelho are o gamă foarte variată de cititori. Dincolo de asta, de nivelul de intelectualitate, dincolo de elitism, cred că ar trebui să ne bucurăm pentru faptul că se citește inclusiv Coelho, inclusiv Schmitt sau alți autori considerați mai puțin talentați sau care ar transmite mai puțină înțelepciune, mai puține lucruri esențiale.
Încercând să răspund la partea a doua a întrebării, nu știu dacă autorul ar trebui să aibă în vedere chestia asta, să scrie pentru o anumită zonă de public sau pentru a încerca să influențeze o societate într-un sens sau altul. Cred că fiecare autor scrie așa cum simte să scrie, atât cât poate să scrie, ca profunzime. Mai departe e treaba cititorului cât citește, ce citește, cum asimilează și cum folosește ceea ce asimilează din ceea ce citește.
Dumitru Crudu: Apropo de asta, Bogdan Alexandru Stănescu a fost editor într‑o vreme și la Polirom, unde l‑a publicat pe Thomas Pynchon cu romanul Curcubeul gravitaiiei și povestește că nu s‑a vândut deloc. Dar uite, voiam să mă întorc un pic la religie și să te întreb cum e să fii un om religios într‑o lume atee ca cea de azi, într‑o lume desacralizată. Într‑o lume în care predomină corectitudinea politică, în care legile sunt dictate de o nouă ideologie. Și, totodată, cum e să fii și scriitor religios, înglobând dimensiunea religioasă în literatura ta într‑o astfel de lume? Cum e să fii un om religios autentic într‑o lume secularizată?
Sincer să fiu, nu știu cum să răspund exact la această întrebare personală. Eu îmi văd de viața mea, îmi văd de reperele mele, de valorile mele. Încerc să le pun în practică cât mai bine și sper ca prin puterea exemplului să îi fac și pe cei de lângă mine să vadă că sunt bune valorile mele și să le urmeze. Nu îmi propun să schimb eu paradigma socială, nu îmi propun să răstorn munții și să întorc din drum tăvălugul secularismului. Poate că e nevoie de el tocmai pentru ca să existe ulterior o trezire a religiosului, o revitalizare din temelie a noțiunii de sacru.
Dumitru Crudu: De altfel, întrebarea mea ascundea o altă întrebare: oare într‑o asemenea lume nu riști să devii un om religios doar de formă? Să intri în zona convenționalului, adică de ochii lumii. Mulți preoți au fost acuzați că de fapt se foloseau de religie. Că ar fi practicat preoția fără substanță. Asta e marea acuză care li se aduce. Întrebarea ar fi dacă, într‑o asemenea lume, nu riști să devii ca cei din jur.
Da, personal, nu cred că riști să devii ca cei din jur dacă ești sincer și asumat în credința ta, în sentimentul religios pe care ți l-ai format, pe care îl ai, pe care îl dezvolți. Dacă ajungi în situația asta, e clar că nu ești un om religios, că de la început nu ai fost un om religios, pentru că religia, și mai cu seamă credința, odată instalată în suflet și în minte, indiferent de modul în care se manifestă, rămâne acolo. Nimic nu te mai poate zdruncina. Nicio ideologie, niciun tăvălug, nicio modă nouă. Bineînțeles, pentru că o credință autentică se bazează în primul rând pe niște trăiri, pe niște revelații care nu pot fi mutate din loc. Iar eu le-am avut, m-am bucurat de ele și continui să le păstrez acolo, în suflet.
Dumitru Crudu: Poți să povesteși mai multe?
Sunt multe de spus în acest sens. Pot să dau mărturie doar de unele momente de sublim pe care le-am trăit. De exemplu, în momentul în care am ieșit de la o spovedanie așa cum trebuie făcută, ca la carte. Faptul că la un moment dat simțeam efectiv, fizic, că am aripi, că levitez la cel puțin un metru deasupra pământului. Și acea senzație de liniște și pace vecină cu Paradisul. Pot da mărturie inclusiv despre un moment în care, într-o noapte de Înviere, ducându-mă să mă împărtășesc, în secunda imediat următoare, am avut certitudinea că m-am rupt din lumea asta și că sunt undeva în planul veșniciei, pentru o secundă. Da, a fost o secundă de revelație în care efectiv am simțit trecerea în altă dimensiune. Sunt lucruri pe care, repet, prefer să le păstrez pentru mine acum. Le-am spus pentru că ați insistat, m-ați întrebat. Nu-mi place să fac paradă cu ele, pentru că simt că în felul acesta le-aș desacraliza. Dar pentru mine sunt suficiente și sunt o temelie a credinței mele.
În legătură cu noile ideologii, prefer să nu văd lumea prin intermediul ideologiilor, ci mai degrabă să iau fiecare individ uman în umanitatea lui. Am prieteni, inclusiv din spectrul LGBT, din spectrul ateilor, din spectrul agnosticilor. La fel, mergând strict în plan uman, reușim să comunicăm, să facem lucruri împreună, să petrecem timp de calitate împreună atunci când ne întâlnim. Dar, repet, prefer să stau departe de toate aceste ideologii.
Felicia Green: S‑a adus în discuție relația dintre religie și filozofie, respectiv știință. Pe mine însă m‑ar interesa legătura cu psihoterapia sau domeniul acesta al psihologiei, dar mai degrabă psihoterapia, pentru că asta presupune vindecarea sufletului. M‑ar interesa dacă religia propune niște metode, dacă poți să găsești în religie niște metode de vindecare a traumelor, înțelegi ce vreau să spun?
Da, am înțeles întrebarea. Nu știu dacă la scară largă se poate vorbi de o comparație între religie și psihoterapie. Știu doar că spovedania, dacă ai binecuvântarea de a găsi un duhovnic bun, poate echivala sau poate chiar să depășească influența unor ședințe de psihoterapie. Pentru că este foarte mare și puterea rugăciunii duhovnicului. Dar sunt cazuri și cazuri. E foarte greu să găsești un duhovnic bun cu care să ai o relație bună, roditoare, de lungă durată. În ceea ce mă privește, am un duhovnic cu care pot să stau și o oră întreagă la o spovedanie, pentru că nu tratăm lucrurile superficial. Căutăm de fiecare dată să vedem care este cauza primă a problemei, să ne ducem cât mai la rădăcină, ceea ce face și un psihoterapeut, până la urmă. Dar, repet, e greu de găsit un duhovnic de așa manieră, care să aibă atâta răbdare cu fiecare fiu duhovnicesc în parte și să stea poate o oră, poate două, cât este nevoie, cu fiecare în parte, ca să se rezolve problema.
Felicia Green: Religia nu știe ce este sufletul?
Nu știu dacă religia nu știe ce este sufletul. Cu siguranță știe, cel puțin la nivel teoretic. Cât privește partea practică, revin la aceeași idee: fiecare preot își arată vrednicia sau nevrednicia în modalitatea în care își exercită misiunea. Pentru că, până la urmă, preoția este o misiune, nu este o meserie, nu este un job, este o misiune. Dacă o înțelegi ca atare și o faci ca atare, te numești preot. Dacă nu, poți să te numești orice altceva.
Dumitru Crudu: Sunt mulți scriitori contemporani foarte buni care cred în Dumnezeu. Mircea Cărtărescu e unul dintre ei, a mărturisit în multe interviuri de‑ale lui. Ar mai fi Gabriel Liiceanu. Sunt mulți. N‑am să‑i enumăr pe toți. M‑am oprit la Mircea Cărtărescu pentru că el vorbește despre asta, dar nu își afișează credința în public. Și e foarte discret. Ovidiu Nimigean e un alt scriitor care crede în Dumnezeu, un scriitor creștin. Și, iarăși, e foarte discret. Și voiam să ajung la altceva: oare trebuie să facem un spectacol din asta?
Nicidecum. Nici eu nu îmi afișez credința în public, nu fac un spectacol din asta. Vorbesc despre asta doar dacă sunt întrebat și doar cu oameni pe care îi știu că sunt deschiși să înțeleagă ce am de spus, pentru că se poate întâmpla să fiu întrebat și în zeflemea, să fiu luat peste picior, să fiu atacat. Prefer să nu dau curs unor astfel de dialoguri. Dar, în general, sunt de părere că religia trebuie să rămână un lucru discret, pentru că, iarăși, în momentul în care faci din ea un spectacol, riști să o desacralizezi și e păcat. Dincolo de asta, bineînțeles, rămâne puterea exemplului. Un om care este într-adevăr religios și este într-adevăr credincios, se comportă în societate într-o anumită manieră, este discret, este un om de bine, un om care face bine în jurul lui, aduce lumină în jurul lui prin simpla lui prezență, prin modul în care vorbește, prin modul în care se manifestă, în care se mișcă. Și aceasta e suficient ca să facă lucrurile să meargă înspre bine. E suficient să te duci într-o adunare și să fii binedispus cu toată lumea, să vorbești frumos cu toată lumea, să dai mâna cu toată lumea. Este suficient ca oamenii să te perceapă ca pe un om luminos și să devină, poate, la rândul lor, oameni luminoși.
Dumitru Crudu: Vreau să te întreb dacă smerenia creștinească are loc în poezie.
Întrebarea aceasta e puțin cu dus-întors. Asta, pentru că poezia, ca orice formă de artă și ca orice formă de manifestare publică, presupune un gram de vanitate. Niciunul dintre noi nu scrie doar pentru propria plăcere, pentru că atunci am lăsat toate hârtiuțele în dulap, am încuiat dulapul, am aruncat cheia. Dar în momentul în care ieșim cu ceva și arătăm lumii, e clar că ne dorim să placă. Ne dorim să fim apreciați, ne dorim să aducem un plus de ceva în inima și sufletul cititorilor sau ascultătorilor, în cazul celor care compun muzică, și așa mai departe.
Dumitru Crudu: Una dintre probleme este să trăiești la nivelul iluminărilor pe care le‑ai avut sau conform credinței pe care o ai, adică să fii în acord, în armonie, prin viața pe care o duci, cu credința. Cred că asta este una dintre marile, să zic așa, bătălii pe care le duce un om credincios.
Cred că important este să trăiești în acord cu tine însuți. Și asta presupune, inclusiv, în acord cu trăirile religioase, cu revelațiile pe care le-ai avut și cu nivelul de spiritualitate la care ai ajuns. Cred că, până la urmă, a fi credincios presupune în primul rând a fi un om firesc, un om simplu, un om egal cu sine însuși. Cam asta este.
Dumitru Crudu: Care sunt cele mai mari pericole pe care le întâlnește un om contemporan astăzi? Încercările la care este supus omul contemporan, indiferent că e un om religios, credincios sau nu.
Cred că cel mai mare pericol ar fi să se lase modificat, să nu mai fie el însuși, într-un fel sau altul, fie să pice în plasa unei vanități foarte mari, fie să pice, dimpotrivă, în capcana unei forme de scrupul și să aibă impresia că tot ce face e greșit, că nu e bun de nimic, că e ultimul om de pe pământ, ceea ce nu e nici pe departe o smerenie creștină. E, pur și simplu, un scrupul moral, care este o disfuncție a conștiinței morale. Din păcate.
Natalia Pîntea: Îți este frică de necunoscut?
Depinde ce înțelegem prin necunoscut. Dacă vorbim despre necunoscutul de dincolo, da. În rest, nu cred că îmi mai este frică de absolut nimic.
Șerban Axinte: Putem să mergem și în Coreea de Nord?
Da, putem să mergem în Coreea de Nord împreună.
Dumitru Crudu: Nu îți este frică să vină soldații ruși aici?
Nu.
Dumitru Crudu: Nu îți este frică de faptul că ne vor împușca? Că ne vor băga în pușcării?
Nu mi-e frică, pentru că sunt convins că și dacă s-ar întâmpla asta, cu siguranță ar fi niște experiențe care trebuie trăite, din care putem să învățăm ceva. Trebuie să învățăm ceva și, dacă vom ieși vii din asta, cu siguranță ne vor ajuta pe viitor. Dacă nu, asta este. Nu mi-e frică nici de moarte și nici măcar de veșnicia ei și cred că nimănui n-ar trebui să-i fie frică de moarte dacă ar ști că are o relație cât de cât OK cu Dumnezeu, cu semenii și cu el însuși.
Șerban Axinte: Voiam să te întreb dacă te supără în vreun fel – cunoscută fiind preocuparea pentru religie – să fii întrebat despre asta și să nu fii întrebat despre arta literară, proiecte literare.
Nu mă supără. Cum spuneam și mai devreme, atâta timp cât sunt conștient că întrebarea este pusă cu bune intenții, nu mă supără. Dar dacă miros că e pusă în mod tendențios, da, s-ar putea chiar să refuz să răspund. Dar acum știu că sunt între prieteni și că întrebările nu sunt puse cu alt scop decât acela de a ne cunoaște mai bine.
Șerban Axinte: Cum arată liniștea de a doua zi?
Sincer?
Șerban Axinte: Da.
Ei bine, e multă durere în liniștea de a doua zi, pentru că în momentul în care am găsit această sintagmă și mi-am dat seama că ar fi potrivită și pentru titlu, am găsit-o gândindu-mă că indiferent ce cataclism s-ar întâmpla, ce război ar începe, o să se discute despre el o perioadă, după care o să se lase liniștea. Dar e o liniște care nu aduce liniște. Este o liniște dureroasă, o liniște în care rămâne tensiunea aceea. E o liniște care mai degrabă vorbește despre lașitate, despre neputință. Cam asta este liniștea de a doua zi.
Șerban Axinte: Legătura dintre poezie și internet, și anume rețelele de socializare, Facebook, Instagram, bloggeri, inteligența artificială. Mă gândesc dacă nu cumva vine o generație care nu o să mai fie atât de interesată de poezie. Mai ales poezia pe care o scriem acum.
Personal, nu mi-e frică de asta, pentru că și dacă ar fi să se întâmple asta, nu avem nimic de pierdut. Dar, din ce am observat de-a lungul timpului, fiind contemporani inclusiv cu epoca digitală, cumva lucrurile se adaptează din mers, inclusiv prin faptul că se citește poezie online, se citește poezie pe Facebook. E adevărat că pe Facebook se citește și foarte multă poezie slabă, dar în timp lucrurile astea se cern. Ce trebuie să rămână rămâne, ce nu – se duce în subsolul paginii chiar cu 200 de like-uri. Rămâne undeva în subsolul paginii și dacă apare într-o carte, cartea s-ar putea să nu fie cumpărată de nimeni. Lucrurile astea se cern în timp și în mod natural. Cât despre ideea că lumea n-ar mai fi interesată de poezie, vom vedea. Și dacă nu va mai fi interesată de poezie, nu ar fi nicio tragedie. Ne adaptăm și scriem altceva, ceea ce vor cere cititorii de mâine.
Șerban Axinte: Care crezi că este viitorul poeziei?
Viitorii poeți, cei care sunt acum pe terenul de fotbal, dar care deja au scris câte o poezie pe ziua de azi.
Șerban Axinte: Cum crezi că se va schimba poezia ca formă și conținut?
E greu de spus. Dar nu cred că va rămâne foarte mult în vogă poezia postumanistă, cred că se va epuiza foarte repede. Cred că se va reveni la o poezie cu un mesaj umanist, cu cuvinte cât mai simple, pentru că lumea de acum are nevoie din ce în ce mai mult de simplitate, de o formă cât mai curată de exprimare. Cred că se va reveni nu neapărat la poezia clasică, cu rimă, dar la o poezie într-un limbaj curat, într-un stil curat, fluent, care să ajungă mai degrabă la suflet decât la minte. Cred că mintea e obosită de toate farafastâcurile care s-au făcut în poezie din 2000 încoace. Așa simt eu.
Șerban Axinte: Ce preferi să citești mai mult: poezie sau romane?
Clar, poezie.
Șerban Axinte: De ce?
Pentru că este și mai scurtă, este și mai ușor de parcurs, poate uneori mai greu de digerat, după caz. Iar dacă citesc romane, prefer să citesc romane scurte. O spun și aici, am mai spus-o și în alte situații. Mă sperie efectiv romanele groase, de la 500 de pagini în sus. Nu pot să mă ating de așa ceva. Nu cred că după Dostoievski, după Frații Karamazov, după Idiotul, mai poți să vii cu un roman în 600-700 de pagini care să rupă gura târgului. Știu, o să mi se spună despre marile cărți ale lui Cărtărescu. Pe Cărtărescu prefer să-l citesc cu cărțile scurte. Îmi place Cărtărescu, dar deocamdată, cel puțin, nu îmi propun să mă înham la lectura cărților sale monumentale: Orbitor, Solenoid sau Theodoros.
Șerban Axinte: Poezia ta religioasă, am văzut, este o poezie pe care cumva o plasezi așa, într‑un cotidian de multe ori desacralizat. Vorbești despre niște trăiri religioase în acest cadru. Ce încerci să faci cu asta? Adică, ce urmărești cu asta?
În primul rând, urmăresc să arăt că, cu sau fără voia noastră, sacrul și profanul se întrepătrund la ordinea zilei în fiecare moment al vieții noastre și în fiecare circumstanță a vieții noastre. Suntem deopotrivă conectați la sacru și la profan. Asta este și motivația pentru care mi-am asumat acest titlu de ciclu de poeme, Cruci și w.c.-uri. Care pentru unii poate să pară voit pus acolo spre a șoca. Nu am avut intenția de a șoca. Am avut strict intenția de a arăta că între sacru și profan nu este o diferență atât de mare în planul vieții pământești, că ele tot timpul se întrepătrund și aici vin cumva în răspăr cu ce spunea Eliade în Sacrul și profanul, anume că există rupturi concrete între timpul sacru și cel profan, între spațiul sacru și cel profan. În ceea ce mă privește, consider că sacrul și profanul mai degrabă se întrepătrund în fiecare aspect al vieții noastre și în fiecare moment al vieții noastre.
Șerban Axinte: Cum arată o zi obișnuită și o zi neobișnuită din viața ta?
Este ca o zi obișnuită a oricărui alt om. Încerc pe cât posibil să fac cât mai multe lucruri într-o zi obișnuită. De multe ori îmi programez pe hârtie un orar foarte strict: de la ora cutare la ora cutare citesc asta, de la ora cutare la ora cutare scriu despre asta, de la ora cutare la ora cutare redactez materialul ăsta și așa mai departe, pentru că altfel mi-e foarte greu să mă organizez. Uneori reușesc, alteori nu reușesc. Mai las și pe a doua zi, sperând să nu fie liniștea de a doua zi. În ceea ce privește o zi neobișnuită, din păcate, zilele neobișnuite sunt acelea în care survine un eveniment nefericit, survine o dramă și atunci totul se dă peste cap și abia acolo avem de-a face cu o ruptură între viața de zi cu zi și un timp nu neapărat sacru, nu neapărat profan, dar altfel de timp.
Șerban Axinte: Reușești să domini rutina, să nu te lași copleșit de griji, de nevoi, de emoții, de tot felul de comandamente ale clipei? Cu toții avem un ceas, așa că suntem supuși unei presiuni. Ni se cer multe lucruri. Adică, la un moment dat, lucrurile astea ne strivesc și ne anulează. Chiar și la sfârșitul zilei te trezești că nu mai ai chef de nimic, nici măcar să mai faci ceea ce îți aduce bucurie și te încântă.
Sunt zile și zile. Zile în care, într-adevăr, sunt foarte solicitat la serviciu, la școală sau să fac, inclusiv după orele de program, alte activități, tot pentru școală. Dar, dacă se întâmplă să fiu la sfârșitul zilei epuizat, o iau ca atare. Nu fac o dramă din asta. Aștept să vină zilele libere în care să îmi organizez timpul așa cum vreau eu, astfel încât să îmi fac activitățile care îmi aduc plăcere și totodată să mă încarc cu energie pentru următoarele zile, în care trebuie să merg la serviciu.
Șerban Axinte: Spuneai că ai avut de‑a lungul timpului mai multe revelații, iluminări. L‑ai întâlnit pe Dumnezeu într‑un fel în această iluminare. Dar ai avut întâlniri și cu diavolul? Nu mă refer la întâlniri materiale, pentru că diavolul se zice că n‑ar avea chip, că ar putea să se metamorfozeze, să ia orice chip ar vrea el: chipul unui prieten, poate chiar și chipul unei rude, al unui coleg de serviciu și așa mai departe. Adică, îl poți întâlni acolo unde nici nu crezi că l‑ai putea întâlni.
Din păcate, am avut și episoade de genul acesta, fie în vise foarte pregnante, din care te trezești fiind convins că a fost influenţa celui rău acolo. N-aș zice neapărat că am întâlnit diavolul propriu-zis în interacțiunile de zi cu zi. Dar, din păcate, am stat alături de oameni care m-au indispus instantaneu, oameni cu o energie negativă foarte puternică, oameni care pur și simplu te vlăguiesc numai prin simpla lor apropiere, fără să ai o discuţie propriu-zisă. Nu știu ce să spun despre acești oameni, dacă au vreo legătură sau nu cu Necuratul sau sunt pur și simplu oameni încărcați ei înșiși de prea multe frustrări, de o traumă prea puternică, de prea multă durere și o emană în exterior. Din punctul meu de vedere, sunt de evitat astfel de oameni, acești vampiri energetici, cum sunt ei numiți în limbaj de specialitate, care prin simpla lor prezenţă te scot efectiv de pe traiectoria ta, te fac din om neom în câteva minute.
Șerban Axinte: Dacă nu ai cum să te depărtezi, dacă îți este coleg sau prieten?
Încep să zic Rugăciunea inimii în gând și mă protejează. Adică, intervine ca un scut și mă liniștesc eu pe mine însumi și cumva situația se echilibrează.
Tatiana Grosu: Am înțeles că zilnic faci naveta cu autobuzul pentru a ajunge la școlile în care predai. 75 de kilometri dus, 75 de kilometri întors. Ce faci tu în acei 150 de kilometri pe zi?
Citesc. Am tot timpul în geantă o carte, două, poate chiar trei, pentru că citesc destul de dezorganizat. Încep și câte trei cărți deodată și citesc în funcție de ce stare am.
Maria Ivanov: Ai avut un om, un maestru care te‑a ghidat, ți‑a corectat primele texte?
Da, sigur. Este vorba despre poetul Costel Bunoaica din Slobozia. Pe când eram elev la Seminar, au venit să ne ci- tească poezie mai mulți poeți ialomițeni și față de acest poet am simțit eu o afinitate mai mare. Așa că, după acea lectură, am luat legătura cu dumnealui, i-am arătat ce scrisesem până în acel moment și așa a în- ceput relația de maestru-ucenic. În prima fază a relației, mi-a spus să renunț la tot ce scrisesem și să o iau de la zero. Ceea ce am și făcut și a fost bine. A fost o relație cu su- ișuri și coborâșuri. Acum nu îmi mai este mentor, dar am rămas prieteni.
Din păcate, n-am avut un maestru care să-mi și recomande anumiți autori, să-mi pună în brațe marile cărți. A trebuit să fiu mai degrabă autodidact în acest sens și am început asta în momentul în care am devenit librar și am intrat în contact cu foarte mulți autori, și am început să înțeleg, din discuțiile cu ceilalți librari, cam ce autori ar fi mai importanți pentru a-ți face o bază în zona aceasta a literaturii.
Șerban Axinte: Ce ți‑ai propune să schimbi prin poezia ta, dacă ai putea?
După cum spuneam și mai devreme, nu îmi propun neapărat să schimb ceva. Dacă se întâmplă ca poezia mea să facă bine celor care o citesc, asta da, mă face foarte fericit. Dacă nu schimbă nimic în cei care au citit, deja nu mai este treaba mea. Eu ce am vrut să transmit am transmis, în maniera pe care am considerat-o eu mai potrivită. Sunt de părere că, până la urmă, din momentul în care ai dat drumul cărții în lume, deja nu-ți mai aparține și nu ai nicio influență asupra cititorului tău.
Șerban Axinte: Îți asumi ceea ce scrii? Îmi asum absolut tot ce am scris, bineînțeles. Fără asta nu se poate. Dar nu poți influența în niciun fel percepția cititorului asupra poeziei tale.
Șerban Axinte: Te‑aș ruga să ne spui câteva sfaturi pentru cei care scriu, în special pentru tineri. Probail, există un set de sfaturi, de exemplu, să citească foarte mult, poate să scrie foarte mult, să meargă la ateliere de scriere creativă sau măcar să caute pe cineva, un scriitor cu experiență care să le confirme talentul?
Deja ai și răspuns la întrebare, pentru că, într-adevăr, și eu sunt de părere că acestea sunt principalele etape. În primul rând, lectură multă, în principal din poeți contemporani, cât mai multă poezie contemporană. Pentru că degeaba citești Eminescu, Alecsandri și Coșbuc și vrei să scrii poezie contemporană. Nu poți. Trebuie să fii conectat la poezia contemporană ca să scrii poezie contemporană, în spiritul poeziei contemporane. Dincolo de asta, într-adevăr, e nevoie de mult exercițiu, de multă muncă, multă scriere, asumându-ți că, poate, 90% din textele pe care le scrii vor ajunge la gunoi. Bineînțeles, este foarte important să te duci și la ateliere sau la un scriitor cu experiență să îți facă o evaluare, o critică, dar să fii dispus și deschis la critică. Dacă scrii și te duci cu gândul că ai spus niște lucruri geniale, degeaba te mai duci. E clar că orice critică o să se lovească de tine ca nuca de perete, o să te simți nedreptățit, o să zici că are omul ăla ceva cu tine, că tu de fapt ești un scriitor genial și o să te întrebi de ce te-ai mai dus la omul ăla, că tu oricum erai genial deja.
Dumitru Crudu: Care este părerea ta despre războiul din Ucraina?
Din păcate, aceasta este o problemă foarte, foarte sensibilă. Și mai dureros este faptul că asistăm la un război între două popoare creștin-ortodoxe. Dar și mai dureros este că Patriarhul Bisericii Ruse, încă de la început, a arătat că girează cu tot sufletul acest război, ceea ce nu este normal. Pentru că, indiferent de motivele pe care le-ar avea Putin, reale sau imaginare, de a invada și ataca Ucraina, nu este moral ca instituția Bisericii și capul instituției Bisericii să gireze într-un fel sau altul războiul. Și dacă nu ai puterea să-l combați, să-l negi, să te pronunți împotriva lui, măcar nu veni cu o atitudine pro război, pentru că te discreditezi în primul rând ca om, dincolo de a te discredita ca ierarh, ca păstor de suflete, ca stâlp al Bisericii. Cât despre războiul în sine, am mai spus-o și cu alte ocazii, din punctul meu de vedere este un război fratricid. Cred că poporul rus și poporul ucrainean sunt strâns legate între ele prin multe lucruri: cultură, limbă, chiar dacă nu este aceeași limbă, sunt totuși limbi slave, sunt asemănătoare, au multe în comun. E trist că se întâmplă asta. Sperăm să se termine cât mai repede, deși nu se întrevăd conjuncturi favorabile în acest sens.
Dumitru Crudu: Este interesant că mulți dintre soldații care iau parte la război merg la biserică. Sunt preoți pe front, înrolați în armata rusă. Au loc chiar și slujbe înaintea bătăliilor. Și acești preoți îi îndeamnă pe soldați să îi omoare pe dușmani. Și atunci, într‑adevăr, te întrebi, îți pui întrebări despre autenticitate și ipocrizie. Dar bine, dacă acești oameni ar fi cu adevarat creștini ortodocși, dacă ar crede cu adevarat în Dumnezeu și s‑ar teme de mânia lui Dumnezeu, poate ca nici acest razboi nu ar avea loc.
Cu siguranță. Mie îmi place să cred sau prefer să cred că avem de-a face și cu un soi de nebunie colectivă, poate chiar cu o formă de fanatism religios, ca orice fanatism prost înțeles, pentru că inclusiv actul de a bombarda într-o zi de sărbătoare, într-o zi de Paști, și să scrii pe avionul din care lansezi bombe „Hristos a înviat!” mi se pare împotriva oricărei logici umane. În primul rând, să bombardezi. Bombardezi mănăstiri, biserici într-o zi de sărbătoare. Mi-aduc aminte și cred că ne aducem cu toții aminte că în Primul Război Mondial a existat o zi de armistițiu. Într-un an, în ziua de Crăciun. Ambele armate oponente au făcut o zi de pace. O zi în care au ieșit din tranșee, dacă nu mă înșel, au jucat fotbal unii cu ceilalți sau ceva de genul acesta. Și a doua zi s-au reîntors în tranșee și și-au reluat ostilitățile. Dar măcar în ziua de Crăciun au avut umanitatea de a-și lua o zi de pace și a fi oameni unii cu ceilalți. Se pare că, mai nou, nu mai știm să fim oameni nici în zi de sărbătoare.
Dumitru Crudu: Îmi aduc aminte de câțiva preoți ruși, care s‑au pronunțat, au criticat acest război și pentru aceasta au fost excomunicați din biserică și chiar băgați în pușcării. Asta s‑a întamplat și cu un mare teolog rus, Kuraev, tradus și în română. A criticat războiul dus de Rusia în Ucraina și imediat a fost dat afară din sânul Bisericii. Cărțile sale au fost interzise, au fost oprite și omul practic a fost măturat de peste tot. Adică nu se tolerează în Rusia.
Asta nu ne dă de înțeles că avem de-a face cu o formă de nebunie?
Dumitru Crudu: Ei folosesc credința ca să‑și argumenteze războiul. Ei zic că de fapt poartă o luptă în numele lui Dumnezeu. Ei mizează pe asta, că apără credința care condamnă relațiile dintre bărbat și bărbat, dintre femeie și femeie. Este o formă de nebunie pe care o vedem mai nou și în România: acum, după alegerile europarlamentare, „rusoaica” Șoșoacă a ieșit în Parlamentul European cu icoana și a început să strige că UE vrea să Îl omoare pe Dumnezeu. Iar Biserica Românească, B.O.R., doar s‑a scuzat că nu a știut ce s‑a întâmplat, dar nu a luat nicio măsură.
Dar cine a trimis-o în Parlamentul European? Că nu s-a dus singură acolo.
Dumitru Crudu: A fost aleasă.
Tocmai. A fost aleasă și asta spune ceva și despre poporul român. Și nu de bine. Ăia 5%, câți au votat-o, care au trimis-o pe Șoșoacă în Parlamentul European, mă fac să îmi pun întrebarea dacă sintagma „neam tâmpit” are sau nu are cratimă. Ori suntem un neam tâmpit propriu-zis, ori neam tâmpit în momentul ăsta. Nu poți să faci așa ceva.
Revenind la războiul din Ucraina, e clar că Biserica Rusă e într-o mare eroare fundamentală și probabil că va suporta consecințele, mai devreme sau mai târziu. Nu se mai poate vorbi de Biserică Creștină Ortodoxă în acest sens. Personal, refuz să mai numesc instituția asta ca fiind o Biserică ortodoxă. Poate fi orice altceva.
Dumitru Crudu: Într‑adevăr, toată lumea a văzut cu ochiul liber că Biserica Ortodoxă Rusă este de fapt controlată de puterea politică din Rusia. O Biserică ar trebui să fie autonomă față de puterea politică, să nu se subordoneze și să nu asculte ordinele.
Cu siguranță, da.
Dumitru Crudu: Poate e vorba și de o lașitate personală a Patriarhului și a tuturor?
Dacă ar fi fost numai lașitate, s-ar fi retras într-un turn de fildeș și ar fi refuzat să ia cuvântul în legătură cu asta. N-am fi știut care este poziția lui, deși și tăcerea e un răspuns. Dar se vede clar că este în primul rând o formă de complicitate, dacă nu chiar mai mult. Este o formă de a gira cu bună știință acest genocid, pentru că până la urmă putem să vorbim de genocid.
Dumitru Crudu: Ei spun: „Noi apărăm credința, noi nu vrem homosexuali”. Acesta este un argument. Este un sofism.
Da. Așa cum tot un sofism a fost și acea frică de nazismul din Ucraina, care a fost invocată ca principalul motiv al invaziei. Cum se manifestă nazismul în Ucraina? N-am înțeles.
Dumitru Crudu: Ne apropiem de finalul acestui interviu, al acestui dialog și cred că ar trebui să punem ultimele întrebări. Există poezie fără influență?
Te referi la influența pe care o are autorul atunci când scrie ceva sau la influența asupra autorului?
Dumitru Crudu: Influența asupra autorului.
Cu siguranță, sunt influențe care vin în primul rând din lecturile pe care le avem. Apoi, sunt influențe care vin din viața pe care o avem, din întâlnirile pe care le-am avut. Cred că, de altfel, așa se și pot împărți cele două feluri de influențe. Restul sunt nuanțe. Scriem din ceea ce am trăit și din ceea ce am citit, din ceea ce am acumulat. Nu cred că există vreun poet în lumea asta să nu fi fost influențat de alți oameni. Măcar că este influențat de propria lui viață, de propriile lui trăiri, de propriile lui experiențe. Chiar dacă, poate, n-a citit nicio carte toată viața lui, poate a avut niște experiențe care l-au determinat să scrie. Cât de bine sau cât de rău a scris rămâne de analizat.
Dumitru Crudu: Sunt unii care au avut talent natural.
Da.
Șerban Axinte: Una dintre ultimele întrebări: spune‑ne, sunt capitole preferate din Vechiul sau din Noul Testament, importante pentru tine, la care te întorci din când în când? Și care sunt acestea?
Din Vechiul Testament ar fi, cu siguranță, Cartea Facerii. Primele capitole până la potop. Poate și puțin mai departe, pentru că vreau să înțeleg cât mai bine ce s-a întâmplat la nașterea lumii din punct de vedere religios. Bineînțeles, asta nu înseamnă că nu citesc și teoriile științifice. Iar din Noul Testament consider că toate cele patru Evanghelii trebuie citite și recitite, dar cu precădere Evanghelia după Ioan este preferata mea, pentru că este acolo și foarte multă metafizică, dincolo de înșiruirea evenimentelor din viața Mântuitorului. Sunt surprinse foarte multe dialoguri pe care Mântuitorul le-a avut cu diferite persoane, din care reiese cel mai bine esența gândirii lui Iisus Hristos și esența creștinismului, până la urmă.
Șerban Axinte: Ce părere ai despre Evangheliile apocrife?
Consider că cine vrea să se considere un teolog adevărat, în adevăratul sens al cuvântului, trebuie să treacă și prin Evangheliile apocrife, trebuie să le citească, să aibă habar de ele și, în măsura în care îi permite timpul și disponibilitatea intelectuală, să le și aprofundeze. Pentru că este clar că sunt texte care, la rândul lor, au ceva de transmis. Vin cu niște completări. Nu consider că sunt antagonisme directe între Evangheliile apocrife, atât cât le-am cunoscut și eu, pentru că nici nu le-am căutat sau citit pe toate.
Dumitru Crudu: Ce sunt Evangheliile apocrife?
Sunt o serie de Evanghelii care au fost scrise cam în aceeași perioadă cu Evan- gheliile canonice, poate puțin mai târziu, dar care au fost scoase în afara canonului, pentru că nu se aliniau ca stil și conținut cu celelalte Evanghelii. Din ce am studiat eu, am înțeles că în momentul în care s-a alcătuit canonul și s-au citit toate Evangheliile – și cele care astăzi sunt apocrife, și celelalte –, constatându-se că multe erau diferite de celelalte și că există doar trei Evanghelii asemănătoare între ele, care au fost numite sinoptice, Matei, Marcu și Luca, s-a considerat că aceasta ar fi varianta oficială, pentru că erau trei surse care spuneau cam același lucru. La acestea s-a adăugat și Ioan, atât pentru frumusețea scriiturii, cât și pentru că în mare parte respectă istoria cuprinsă în celelalte trei.
Dumitru Crudu: În ce au constat diferențele?
Sunt Evanghelii apocrife, cum ar fi cea a lui pseudo-Matei (pentru că o vreme s-a crezut că autorul ei ar fi Matei, cel care a scris și prima Evanghelie canonică), care pun accent, de exemplu, pe copilăria lui Iisus, despre care în Evangheliile canonice nu se vorbește. Știm că s-a născut la Bethleem, mai apare menționat episodul de la doisprezece ani de la Templul din Ierusalim și apoi se sare direct la Botezul Domnului. Sunt Evanghelii apocrife care vorbesc foarte mult, de exemplu, despre viața Maicii Domnului. Avem Evanghelia apocrifă a lui Toma, care are foarte multe trimiteri ezoterice. Evanghelia atribuită Mariei Magdalena, unde apare figura Mariei Magdalena, cumva superioară celor doisprezece apostoli, ca fiind persoana căreia Mântuitorul îi dezvăluie taine pe care nu le-a dezvăluit celorlalți apostoli.
Șerban Axinte: Dar episoadele despre Înviere semănau? Despre ce s‑a intamplat după…
Nu știu ce să spun, pentru că nu am citit toate Evangheliile apocrife. De exemplu, atât cât s-a păstrat din Evanghelia atribuită Mariei Magdalena, pe care am citit-o, nu apare episodul Învierii. Se oprește la Cina cea de Taină și la învățăturile pe care le dă Iisus ucenicilor.
Șerban Axinte: Nici răstignirea nu apare?
Nu, posibil să se fi pierdut partea aceea a manuscrisului, să se fi distrus. Este clar că acolo avem de a face cu un manuscris incomplet.
Șerban Axinte: Dar oare atunci când se sărbătoresc femeile mironosițe, nu este amintită și Maria Magdalena?
Ba da. Maria Magdalena apare și în Evangheliile canonice, în episodul imediat de după Înviere. Este, conform uneia dintre Evanghelii, prima persoană care vine individual la mormânt. În altă parte vine împreună cu grupul de 3-4 femei mironosițe. De altfel, este canonizată de Biserică încă din cele mai vechi timpuri, fiind numită cea întocmai cu apostolii, atât pentru faptul că a stat constant în preajma Mântuitorului, cât și pentru faptul că după Înviere și după trimiterea la propovăduire a apostolilor, inclusiv ea a mers și a propovăduit în felul ei. Asupra acestui aspect sunt de acord toate Evangheliile: că femeile au fost primele care au venit la mormânt și ele le-au vestit apostolilor că Iisus a înviat, că au găsit mormântul gol. De fapt, apostolii doar în urma relatării femeilor se duc și văd mormântul gol și giulgiurile.
Șerban Axinte: De ce feministele oare nu pleacă de aici?
Mi-e teamă că feminismul, atunci când a pornit, n-a avut nicio tangență cu religia, ci a fost o chestie strict socială. Nu s-au împiedicat feministele de Maria Magdalena sau de celelalte femei mironosițe. În schimb, aud multe voci care acuză Biserica că ar avea ceva cu femeile. Ar avea ceva împotriva femeilor, că ar discredita femeia doar pentru simplul fapt că nu i se permite să devină preot, uitând să vadă câte femei sfinte sunt în calendar și în sinaxare și în cărțile sfinte, uitând să vadă care este influența femeilor în Biserică de la începuturi până în prezent.
Șerban Axinte: Există o carte apărută la Editura Humanitas. Ce a învăiat Isus de la femei.
Este, da. N-am apucat s-o citesc, dar o știu. Am văzut-o.
Șerban Axinte: Crezi că Biserica Ortodoxă, la un moment dat, se va reforma și va permite preoția femeilor?
Sincer să fiu, nu cred. Și aceasta, deoarece Biserica nu face altceva decât să perpetueze ceea ce a lăsat ca moștenire Hristos. Dacă Hristos ar fi considerat potrivit și necesar ca femeile să fie preoți, în momentul în care i-a adunat pe apostoli și le-a zis „Luați Duh Sfânt, cărora veți ierta păcatele, vor fi iertate și cărora le veți ține, ținute vor fi”, instituind astfel Taina Preoției și Taina Spovedaniei, în același timp, cu siguranță ar fi chemat și una, două femei, poate pe Maria Magdalena, poate pe celelalte femei mironosițe, le-ar fi pus între apostoli și ar fi suflat și peste ele Duhul Sfânt.
Șerban Axinte: Revenind la poezie, care este diferența dintre poezia contemporană din Republica Moldova și cea din România?
Nu văd nicio diferență între poezia contemporană din România și poezia din Republica Moldova. Poate mai degrabă sunt autori mai buni în Republica Moldova decât în România. În România se scrie foarte mult și din acel foarte mult se poate selecta foarte puțin ca fiind cu adevărat bun. Aici se scrie puțin, dar bine. Așa văd eu lucrurile.
Mulțumim, Romeo!
