(Fragment de roman)
Îl detestam pe tata în momentele în care îl găseam în ogradă cu cineva, stând la o masă ori sub butucul cu vița‑de‑vie. Cu sticle de bere, de vin și de vodcă în față. Când le lăsau pe gard ori pe prispa casei, mă tenta să le dizolv tot alcoolul cu apă. Așa am procedat de nenumărate ori. Băgam la apă cu duiumul. Tata observa. Observa că gustul e altul, mai și ținea minte cât îi rămase în sticlă. Mi‑a zis de câteva ori că știe că‑i torn apă, dar nu mi‑a făcut nimic. Mi‑a zis‑o cu umor și foarte lejer, astfel că eu n‑am încetat să‑i torn apă în băutură. Prefăceam tot – bere, samagon, vin, rachiu. Fusese sticla aproape goală? O făceam aproape plină. E aproape plină cu bere? Mai vărsam din bere în grădină și amestecam ce‑a rămas cu apă. Nu știu cum era la gust, dar pariez că era apă chioară.
Țin minte că o făceam dintr‑un amuzament amestecat cu ranchiună. Îmi amintesc ranchiuna. Tata cel care nu consuma alcool era tata cel care îmi permitea să mă culc pe pieptul lui și să privim filme rusești împreună. Tata cel care nu consuma alcool era tata cel care îmi suporta mirosul urât din gură și îmi zicea cu blândețe: „Licuța, tu ți‑ai spălat dințișorii azi? Hai, fugi de‑i spală”. Tata cel care nu consuma alcool, era tata cel care îmi cumpăra înghețate, apă dulce, îmi făcea mâncare, mă mângâia pe cap. Era cel care îmi asculta bocetul și jalea atunci când mama îmi zicea să‑i dau cerceii înapoi, că nu‑i sunt fiică, că Lina e mai așa și pe dincolo. Era tata după care fugeam în carieră, după ce se fugărise mama după mine ca să mă bată. Era tata cel care mă apăra în fața mamei: „Tu mai ai să obijduiești copchilu ista?!”
Tata cel care nu consuma alcool era un tată care se trezea la ora 4 de dimineață, își bea cafeaua sau ceaiul negru concentrat, cefirul, apoi își încărca în motocicletă – sau în Muravey – lomul, maiul, penele și se ducea la scos piatră în cariera de la marginea de sat. Tata cel care nu consuma alcool era tata pe care voiam să îl văd. Voiam să vină acasă. Nu aveam teamă că urmează să ajungă acasă. Era cel care mătura în camera mea în timp ce eu priveam serialul meu cu vampiri. Era cel care nu mă supraîncărca cu sarcini și treburi care țineau de gospodărie. Era cel care mă lăsa să citesc, să scriu în fiecare după‑amiază în casă, stând într‑un fotoliu, cu picoarele întinse. Era cel care mă striga Licuța, îmi dădea bani și mă trimitea la magazin după biscuiți de care aveam eu poftă. Era cel care se trezea cu noaptea în cap și se ducea pe deal. Iar într‑o dimineață devreme de iarnă, ne‑a trezit încetișor ca să mângâiem un iepure și o vulpe care căzuse în capcană.
Era tata pe care îl știam foarte bine și era tata pe care îl iubeam. Era tata care ne iubea. Era cel care suda porți, garduri – pentru noi, pentru oamenii din sat ori din satele vecine – și se raporta ca un artist la cele pe care le făcea. Tata care nu consuma alcool era cel plin de haz și blândețe. Cel care îmi lua mucii de pe nas, din păr, chiar dacă îi era și lui greață. Era cel care îmi zicea să curăț cartofi, iar când se întorcea de la muncă, de la treburile lui, se apuca de gătit. Era tata cel care îmi spunea istorii haioase ori mai triste, despre anii lui de tinerețe, anii pe care i‑a petrecut în Rusia, anii copilăriei lui. Era tata cel care se descurca să fie tată, să fie demn, să fie organizat, să fie.
Astfel, în anii în care tata nu mai era tata cel pe care‑l știam, în preajma căruia să mă simt în siguranță, eu încercam să mă răzbun pe ființa aceea necunoscută și periculoasă care purta chipul tatei, hainele tatei, geaca tatei albastră cu roșu, blugii tatei slinoși, galoșii tatei. Ochii tatei sclipeau altfel. A pericol. Erau ochii unui om care căuta. Motiv de ceartă, motiv să umilească, motiv să lovească.
Tata cel străin și neînțeles de mine putea să lipsească de acasă o noapte întreagă, iar dimineața să îl găsesc dormind îmbrăcat în verandă. Duhnea a băutură. Toată casa duhnea a băutură. Mă răzbunam pe el cotrobăindu‑l prin buzunarele pantalonilor și luându‑i banii. Pentru prima dată mă împinse Lina spre asta, spre a‑l buzunări. Zicea ea că eu aveam mânuțele mici și că n‑avea cum să simtă că‑l ating prin zona pelvisului.
Trăiam o frică nemaipomenită să pășesc în camera unde dormea el după o noapte de chef. Mi‑era teamă că o să‑l trezesc și‑o să fie prea devreme pentru el. Prea devreme pentru noi. Speram de fiecare dată, când îl găseam dormind, că o să doarmă într‑atât de mult încât la trezire o să fie complet treaz. Îl lăsam intenționat să doarmă. La ieșirea din somn îl așteptam pe tata cel pe care îl știam și îl iubeam. Dar n‑a fost niciodată așa. Pentru că el a avut dintotdeauna probleme cu alcoolul și din moment ce era intrat în pahar, nu‑l mai scotea nici naiba. Se scotea el singur. Brusc, într‑o zi, așa cum se apucase de băut, așa se decidea că nu mai bagă nici gram în gură. Dar nu știa nimeni când vine bruscul cela.
Astfel că ani de zile putea să ne crească străinul cel pe care nu‑l așteptam acasă, dar el apărea când apuca și în halul în care apuca.
Într‑o altă dimineață de iarnă, am deschis ochii și am văzut un spate de bărbat cu un cap de bărbat bandajate cu multe benzi de tifon și iată că ființa ceea se chinuia să pornească televizorul. Se bătuse într‑un sat vecin. I‑a fost tăiat nasul. Mi‑a zâmbit și mi‑a zis să plec la școală.
Într‑un alt an, sau poate în același, venind de la școală, l‑am găsit întins pe patul din verandă cu piciorul de la gleznă rupt. M‑a trimis după medicul din sat. Medicul era vecinul nostru, un bărbat înalt, uscat, singur, care ne știa, la care i‑am dormit în casă și am băut lapte cu miere. Era bărbatul cu care se iubise mătușa mea după ce rămase văduvă. Domnul medic i‑a fixat glezna în niște scânduri și i‑a zis că‑i grav, chiar avea piciorul rupt.
Străinul cela juca cărți cu alți bărbați din sat, bărbați pe care îi știam. Bărbații ceia erau tații colegilor mei de clasă, colegului meu de bancă, prietenei mele. Jucau și pierdeau bani, pierdeau bijuterii, pierdeau timp, se pierdeau pe ei înșiși și pierdeau legătura afectivă cu copiii și femeile lor.
Străinul cela, în schimb, îmi câștiga tot mai mult disprețul când venea acasă, plin de sine, și se apuca de povestit cât de puternic și bărbătos și erou fusese când îl prinse pe unul, când îl bătuse pe altul, când îi câștigase pe doi odată. Străinul cela o lovea cu coada măturii pe Lina. Lina era sora mea. Lina era mama mea. Lina era un copil. Lina era alinarea mea. Era iubirea mea. Căldura mea. Salvarea mea. Lina mă spăla. Lina mă cupindea noaptea prin somn. Lina mă apăra la școală. Lina era omul care mă căuta. Lina era doar cu șase ani mai mare. Doar cu șase. Lina era un copil. Lina era o fetiță de la care se cerea maturitate, lucru, mâncare, curat, gătit, ajutor, supunere, tăcere, executare, tăcere, executare, liniște. Lina era unica oază de fericire și căldură pentru mine. Lina voia la discotecă cu fetele și băieții de vârsta ei. Eu voiam cu Lina. Lina nu voia. Tata o obliga. Lina nu se ducea la discotecă din cauza mea. Eu voiam cu Lina oriunde se ducea ea. Lina, probabil, n‑a avut o copilărie.
Străinul cela dispărea într‑o zi. Ca și cum nu fusese. Ca și cum nimic nu se întâmplase. Apărea tata. Apărea aproape același tată. Dar eu și Lina, cu siguranță, nu mai eram aceleași.
