Nadejda Ivanov (născută în 1988) este doctor în filologie, cercetător știinţific la Institutul de Filologie Română „Bogdan Petriceicu Hasdeu” al USM, redactor-șef al revistei „Limbă, Literatură, Folclor”, membru al Uniunii Scriitorilor din Moldova. A publicat monografiile: Vladimir Beșleagă sau anevoioasa cale a cunoașterii de sine (Știinţa, 2021) – Premiul „Cartea de debut” din partea Uniunii Scriitorilor din Moldova și Premiul pentru Debut din partea Bibliotecii Municipale „B.P. Hasdeu”, Mircea Eliade. Oglinzile arhetipale ale erosului (Epigraf, 2022), Fracturi identitare. Secvențe critice (Junimea, 2025), precum și articole științifice în reviste de specialitate. Publică poezie în revistele: „Timpul din România”, ediția din Republica Moldova, „Poezia”, „Planeta Babel”, „Mozaicul” și „Psyche”. În anul 2026 îi apare și primul volum de poezie, Carnetul medical e poezia de care te temi, la editura Prut Internațional. Asupra acestui volum de poezie mă voi apleca în cele ce urmează.
Dintru început trebuie spus că acest volum de poeme stă sub semnul căutării de sine, atât din punct de vedere psiho-emoțional, cât și fizic, trupesc, dovadă stând dedicația inedită: Corpului meu, întâlnit, semn că poeta a scris această carte ca o eliberare din chingile unei lupte cu sinele său, luptă în care corpul i-a fost victimă colaterală. De asemenea, este deosebit de grăitor și poemul-avertisment din debutul volumului, prin care poeta își avertizează cititorii să nu înceapă lectura decât după ce se vor fi lepădat de toate preconcepțiile lor în ceea ce o privește: „Înainte să dați la o parte plapuma/ vă rog să vă asigurați că nu mă cunoașteți// diagnozele pe care vreți să mi le corectați/ sunt creațiile/ mortului încă viu// din surzenia aia a ieșit prima mea simfonie/ greșită, desigur,/ care aliniază cuvintele strună acum// Tot ce se vede e întunericul ce ține loc de piele”. Este primul său moment de sinceritate cu sine însăși, când decide să se înfățișeze lumii așa cum este ea în străfundurile sinelui, dincolo de orice mască socială, mască ce, la acest moment, se pare că a devenit tot mai greu de purtat.
Principala cauză a luptei poetei cu sine însăși a fost trauma din copilărie, traumă instalată prin faptul că fiecare pas îi era cu atenție dirijat de către adulții din viața ei, dar mai ales prin faptul că îi era complet interzisă orice luare de poziție, orice cuvânt rostit în afara celor permise de sistemul cutumiar familial, bazat pe doar două coordonate stricte, supunere și muncă. Asta nu înseamnă că poeta a avut cei mai răi părinți, ci doar că aceasta era paradigma socială a acelor vremuri, în Moldova socialistă: „când eram mică mi-au smuls țipătul din faringe și au făcut/ din el spălător excelent pentru borcane în care pătrundea/ doar mâna mea micuță/ Cu vocea-mea-spălător am șters toate urmele de sânge/ nu sânge la care vă gândiți/ un sânge care nu trebuia să fie/ cum nu trebuia să fiu nici eu copil”.
Un alt factor declanșator al conflictului interior al poetei este faptul că pentru o bună bucată de vreme și-a trăit viața conform constructelor sociale cărora nu li s-a putut opune și că a pus mai mult accent pe construirea unei cariere profesionale de succes decât pe realizarea vieții în plan personal. Succes care nu i-a adus însă decât durere și zbatere sufletească: „Ce să fac/ cu toți copiii/ ascunși/ pe sub rochii/ eșarfe/ cărți/ covorașe de slăbit/ medalii și premii// Un întuneric fertil/ mă poftește/ cum se face ziuă/ să răspund/ când li se va cânta la mulți ani/ de ce nu-i caut/ printre mormanele/ de obiecte/ de ce nu aduc în sfârșit/ Dumnezeul promis/ și de ce am închis geamul/ când au vrut să țipe/ sorocul/ lângă femeile/ cu mâinile împreunate/ tai ceapă/ pe copiii mei/ făcuți sul”.
Desigur, lupta cu sinele se dovedește foarte grea din multe puncte de vedere, iar poeta reușește să descrie foarte bine profunzimea durerilor sufletești și trupești încercate pe parcursul acesteia, printr-o serie de imagini poetice deosebit de dure și de puternice: „pisica aia moartă de lângă pod/ de care toți fugeau/ ținându-se de păr/ eram eu/ așteptând/ ca vrăjitoarea/ să-mi aducă rochia promisă/ de la second-hand/ să mă prefacă/ în prințesă”; „Ceea ce nu faci la timp/ va reveni/ mai angoasa(n)t/ mai revoltat/ mai răzbunător/ te va căuta să îl faci să fie/ (…) După tăcere însă/ îl vei căuta tu/ insistând să îl găsești/ tot mai angoasat/ mai revoltat/ mai răzbunător/ biciuind corpul”.
Din fericire, finalul volumului ne lasă să înțelegem că, deși lupta nu este încă tranșată definitiv, poeta a reușit să se împace cu sine însăși, atât cu trupul, cât și cu sufletul: „Pielea/ notează/ transcrie/ te privește în ochi/ și te întreabă dacă ai știut și tu asta/ E singura ta prietenă/ care ascultă cu voce tare/ O nouă zi/ o notă nouă/ ora nouă fără un sfert/ Pielea se întoarce pe cealaltă/ parte/ mai încearcă”.
