Oxana Gherman este o prezență constantă în critica literară din Basarabia din ultimul deceniu, construindu-și un profil distinct prin cărți care explorează, cu o sensibilitate dublată de rigoare, raporturile dintre identitate, interioritate și imaginarul sacrului: Tentația identității. Cronici și eseuri literare (Prut Internațional, 2020), distinsă cu Premiul Uniunii Scriitorilor din Moldova; volumul de poezie Efect întârziat (Tracus Arte, 2021), recompensat cu Premiul Național pentru debut în poezie „Traian T. Coșovei”; Ființa plurală. Reflecții critice (Junimea, 2025); iar mai recent, Imaginarul sacrului. O hermeneutică a poe- ziei de după 2000 (Cartier, 2026), lucrare în care toate direcțiile sale de cercetare converg într-o analiză matură a felului în care sacrul, ca energie, simbol și tensiune, modelează poezia contemporană și deschide, dincolo de dificultățile epocii, posibilitatea unei reîntoarceri către sens.
De ce această carte? De ce acum? Pentru a înțelege pe deplin necesitatea și relevanța volumului, este important să ne oprim asu- pra contextului care l-a făcut nu doar posibil, ci și urgent. Mai întâi, trăim într-o epocă a crizei de sens, or secularizarea, tehnologia, hiperconectivitatea și violențele istorice recente (inclusiv războiul din regiune) au produs o ruptură profundă în raportarea noastră la lume. Cartea arată că, dincolo de această destabilizare, omul continuă să caute un centru, o verticală, chiar și atunci când încrederea în instituțiile tradiționale s-a erodat. Apoi, poezia devine unul dintre puținele spații în care sacrul încă vorbește. Într-o lume saturată de informație și de zgomot, poezia oferă o formă de esențializare și interiorizare, un loc în care experiența poate fi distilată și încărcată de sens. Aici, sacrul nu se stinge, ci se reinventează, iar cartea demonstrează că poeții rămân mediatorii autentici ai transcendenței. În continuare, volumul contribuie în mod decisiv la consolidarea identității cul- turale. Într-un spațiu precum cel basarabean, marcat de istorie fragmentată și presiuni geopolitice continue, sacrul funcționează ca rezervor de memorie și de continuitate. Lucrarea Oxanei Gherman clarifică modul în care literatura participă la definirea și reafirmarea identității colective. În cele din urmă, cartea oferă un limbaj necesar pentru experiențele spirituale contemporane. Într-un timp în care mulți cititori nu mai găsesc răspunsuri în discursul marilor structuri simbolice (religia, miturile, tradițiile), dar resimt nevoia unei ancore interioare, Imaginarul sacrului le pune la dispoziție concepte, repere hermeneutice și un vocabular prin care își pot semnifica trăirile. Volumul devine, astfel, un instrument de orientare spirituală într-o lume din ce în ce mai dezorientată.
Ce aduce nou această lucrare? Pentru început, volumul reprezintă un demers interdisciplinar de mare amploare. Autoarea reușește să pună în dialog studii sociologice (Émile Durkheim, Roger Caillois, René Girard), fenomenologice (Rudolf Otto, pe linia Husserl și Heidegger, Friedrich Schleiemacher) și hermeneutice (Mircea Eliade, Lucian Blaga), antropologice și imagologice (Gilbert Durand, Gaston Bachelard, Jean-Jacques Wunenburger), psihanalitice (C.G. Jung, W. James) ș.a. Acest tip de analiză integrativă oferă un cadru teoretic solid pentru studierea sacrului, care își găsește sursele în marile tradiții hermeneutice ale secolului XX. Un alt element de noutate rezidă în cartografierea unui interval poetic ignorat până acum. Poezia românească din Basarabia de după 2000 nu a beneficiat până acum de o analiză coerentă dedicată imaginarului sacrului. Cartea oferă o hartă completă a motivelor, temelor și paradigmelor, urmărind transformările lor de la o generație la alta. Noutatea majoră însă constă în reinterpretarea sacrului în contemporaneitate, în modul în care sacrul nu mai este privit ca un fenomen fix, ci ca unul mobil, adaptabil, capabil să se camufleze în cotidian. Lucrarea arată cum sacrul se deplasează dinspre cer spre om, dinspre transcendent spre viața imediată, dinspre teologie spre poezie.
Poezia din Basarabia devine, în volumul Oxanei Gherman, un laborator al transfigurării, un spațiu în care sacrul este permanent reconfigurat. Analizând un interval poetic de peste două decenii, autoarea arată cum, după anul 2000, poezia românească din Basarabia intră într-o etapă antropocentrică, sensibilă la revelarea sacrului în experiențele minore: în obiecte banale, în gesturi domestic-familiale, în fragmente de memorie, în corporalitate, în scenarii identitare. În acest context, sacrul nu mai este apanajul transcendenței pure, ci devine forță de coagulare a sensului în locuri aparent modeste sau profane. Pentru a surprinde această dinamică, autoarea investighează un corpus amplu de poeți, reunind atât figuri consacrate (Arcadie Suceveanu, Vasile Romanciuc, Nicolae Popa, Irina Nechit, Nicolae Leahu), cât și reprezentanți ai generațiilor douămiiste și postdouămiiste, precum Dumitru Crudu, Alexandru Vakulovski, Aura Maru, Moni Stănilă, Lena Chilari, Leo Bordeianu, Silvia Caloianu ș.a. Diversitatea acestor voci permite conturarea unei panorame coerente a modurilor în care sacrul se manifestă și se transformă în poezie.
Structura volumului Imaginarul sacrului. O hermeneutică a poeziei de după 2000 este organizată în trei capitole care urmăresc un parcurs coerent: de la definirea sacrului (Plurivalența sacrului) la manifestările lui în imagini poetice (Sacrul: imagerii poetice) și apoi la fixarea acestuia în spații simbolice (Toposuri (re)sacralizate). Împărțirea nu este arbitrară, ci reflectă un traseu hermeneutic în trei trepte: conceptuală, imagistică, spațial-experiențială.
Capitolul teoretic stabilește cadrul conceptual al cărții, definind sacrul ca o realitate mobilă și ambivalentă, aflată la intersecția fenomenologiei religiei, antropologiei, hermeneuticii și teoriei imaginarului. Oxana Gherman reconstituie noțiunea de „sacru”, pornind de la teoria numinosului a lui Rudolf Otto, cu tensiunea ei constitutivă între fascinație și teamă, și de la concepția lui Mircea Eliade despre hierofanie, cratofanie și opoziția sacru/profan, interpretând sacrul ca energie revelatoare, care irumpe în lume; iar prin conceptul de „transvizibil” formulat de Aurel Codoban, îl descrie drept o prezență invizibilă, ce străbate vizibilul și oferă materiei transparență simbolică. Autoarea integrează perspectiva arhetipală (G. Durand, C.G. Jung), explicând modul în care sacrul se codifică în imagini recurente (lumină, apă, arbore, drum, copilărie, moarte), care structurează ulterior imaginarul poetic al autorilor analizați. În paralel, cercetătoarea discută procesele de secularizare și postsecularizare, evidențiind resacralizarea profa- nului și migrarea sacrului spre zone intime precum corporalitatea, memoria și limbajul, ceea ce conduce la o religiozitate indi- vidualizată, mai degrabă experiențială decât instituțională. Capitolul configurează astfel o hartă a funcțiilor sacrului ca mecanism de orientare existențială, structură a sensului și energie simbolică transferabilă între obiecte, gesturi și spații, oferind fundamentul necesar pentru analizele aplicate din capitolele următoare, dedicate manifestărilor sacrului în imagini poetice și în toposurile resacralizate.
În capitolul Sacrul: imagerii poetice, Oxana Gherman construiește miezul hermeneutic al volumului, arătând cum sacrul capătă forme poetice multiple. Capitolul se organizează în jurul a patru axe majore (cosmogonia, divinitatea, erosul și tanatosul), care funcționează împreună ca o hartă a sensibilității spirituale contemporane. Între aceste pagini, sacrul nu este tratat ca temă izolată, ci ca o dinamică poetică fundamentală, care structurează felul în care lumea este imaginată, refăcută sau destrămată: „Perspectivele asupra sacrului (transvizibil/transcendent) schimbă modul de înțelegere a vieții (o dinamică a spiritului în materie), morții (o reintegrare în realitatea totală), erosului (un mod de explorare a identității, alterității, complementarității ș.a.), dar și a creației, prin care omul reușește să iasă din durată” (p. 121).
Prima direcție, Facerea și desFacerea lumii, prezintă felul în care poeții recuperează și rescriu simbolurile cosmogonice pentru a exprima precaritatea epocii actuale. La Nicolae Popa, geneza lumii este asociată cu lumina solară, unde soarele devine o veritabilă hierofanie (p. 153), repunând ordinea în drepturile ei. La Irina Nechit, începutul nu vine din lumină, ci din misterul feminin al sublunarului (p. 158), sugerând o geneză nocturnă, senzorială. Nicolae Leahu activează registre arhaice ale etnogenezei văzute ca purtătoare de memorie (p. 161), în timp ce Moni Stănilă propune un eden posibil (p. 165) în care lumea poate fi refăcută prin ritmurile naturii. Acestor ipostaze luminoase ale genezei li se opun poeți precum Dumitru Crudu, Alexandru Vakulovski, Silvia Caloianu sau Maria Ivanov, care surprind „desFacerea lumii” (p. 166-172) prin imagini ale războiului, ale degradării morale și ale disperării contemporane. În această tensiune dintre facere și desfacere, se exprimă primul strat al sacrului: sacrul ca energie care ordonează sau destramă cosmosul.
A doua direcție, Divinul. Construcții imaginale și antropomorfe, arată cum figura lui Dumnezeu este remodelată poetic în forme profund postseculare. Divinitatea apare antropomorfizată la Ștefan Baștovoi (p. 180) și Anatol Grosu (p. 183), ca Deus absconditus la Maria Pilchin (p. 175), Lena Chilari (p. 176) și Silvia Caloianu (p. 177) și ca divinitate corporalizată sau ca formă plurivalentă în sensibilitatea poeților tineri, acolo unde Dumnezeu devine multiplu, schimbător, adaptabil. Oxana Gherman arată că în toate aceste ipostaze divinul este o instanță relațională, nu una dogmatică, un partener de dialog interior, uneori ironic, alteori tandru, de multe ori vulnerabil, reflectând tensiunile epocii și fracturile identitare ale spațiului basarabean.
Cea de-a treia direcție, Erosul ca unitate a contrariilor, introduce o dimensiune esențială a sacrului – corporalitatea și afectul: „Erosul (contopirea trupească și sufletească) are un caracter sacru prin contradicțiile pe care le pune în balanță: pe de o parte, această experiență incită instinctualitatea latentă, exuberanța simțurilor, intensifică intuiția finitudinii, pe de altă parte, este o posibilitate de apropiere de divin prin depășirea limitelor egoului, prin nevoia de comuniune și convivialitate” (p. 203). Astfel, ero- ticul funcționează în poezia de după 2000 ca spațiu în care sacrul se exprimă atât prin intensitate, cât și prin vulnerabilitate: la Emilian Galaicu-Păun, eroticul este intelectualizat și tensionat, plasat între trup și limbaj (p. 207); la Leo Bordeianu, devine ambivalent, marcat de atracție și teamă, așezat în zona sacrului interzis (p. 209); la Irina Nechit, erosul reprezintă o „formă de libertate” (p. 210); Silvia Goteanschii explorează un eros-spectacol care „se joacă între firesc și improvizație, repetă exercițiile căderii și înălțării” (p. 211); Virgil Botnaru pune accent pe corporalitatea directă, când ludică, când disonantă, exprimând instabi- litatea trăirilor (p. 212) etc.
A patra direcție, Poezia imaginarului tanatic, este tratată drept forma cea mai acută a sacrului poetic. Moartea apare în poezia basarabeană ca un spațiu în care sacrul capătă forme foarte diferite: Emilian Galaicu-Păun o vede ca pe o ruptură a limbajului și a ființei (p. 224), Vasile Gribincea o tratează în registru ritualic și meditativ (p. 226), Dumitru Crudu o redă crud, prin trauma războiului și dezordinea morală (p. 226), iar Arcadie Suceveanu o interiorizează ca moment de limpezire spirituală (p. 227). La Nicolae Popa, tanatosul se integrează firesc în ritmurile cosmice, Marcela Benea îl asociază fragilității și vulnerabilității identitare (p. 233), iar Vasile Romanciuc îl transformă într-o trecere blândă, o „transparentizare” a ființei (p. 232). Moartea devine astfel un loc al revelației, oscilând între dezintegrare, meditație și lumină interioară.
Prin aceste patru axe, se demonstrează că poezia basarabeană de după 2000 este o literatură profund spirituală, chiar când pare desacralizată. Sacrul nu mai apare în forme instituționale, ci se infiltrează în tensiunile cosmice, în figurile divine remodelate, în corporalitate și, mai ales, în confruntarea cu limitele existenței. În lectura Oxanei Gherman, poezia devine un spațiu în care lumea este continuu refăcută, interogată, destrămată și reorientată, un loc în care sacrul pulsează în fracturi și revelări, în memorie și traumă, în lumină și noapte, în eros și moarte.
Dacă în capitolul al II-lea sacrul se exprima prin dinamici cosmogonice, teologice, erotice sau tanatice, în capitolul al III-lea, sacrul se localizează, capătă densitate concretă, se fixează în structuri spațiale, care devin pentru poet repere de sens și teritorii ale rezistenței interioare. Oxana Gherman demonstrează că poezia contemporană ascunde o geografie subtilă a sacrului, iar aceste spații nu sunt întâmplătoare, ci reprezintă matrici ale identității culturale și spirituale ale regiunii. Analiza se axează pe toposurile resacralizate, adică pe acele spații în care sacrul nu se manifestă prin idei sau imagini abstracte, ci prin „locuri” ale memoriei, afectului și interiorității.
Unul dintre aceste toposuri este casa, analizată drept un centru al lumii în care se condensează memoria afectivă și originară. Casa devine un „spațiu pur, edenic” la Virgil Botnaru (p. 268), Umbilicus Mundi al căminului conjugal la Maria Pilchin (p. 267), o proiecție utopică la Irina Nechit (p. 270) etc. Astfel, casa este reprezentată ca un templu, un spațiu în care sacrul este activat prin ritualuri domestice, prin obiecte pline de încărcătură simbolică, prin ritmurile cotidiene ce reproduc, la scară intimă, ordinea și siguranța unei cosmologii personale.
Un alt topos, satul, este numit de autoare „spațiu alveolar”, un microcosmos identitar ce păstrează ritmurile arhaice ale lumii. În poezia lui Arcadie Suceveanu, satul reprezintă un „mic fragment al necuprinsului divin” (p. 274), „un spațiu al echilibrului universal, al armoniei care se menține pe temelia inițială”, „un semn al prezenței lui Dumnezeu, o teofanie”, „un leac de singu- rătate, de frică în fața măștilor fioroase ale morții” (p. 275). Oxana Gherman observă că satul este nu doar un loc al tradiției, ci o scenă a intimității comunitare, un spațiu al reconcilierii între om și transcendență.
Cartea arată că sacrul, chiar și atunci când pare dizolvat, continuă să funcționeze în adâncurile psihicului colectiv și individual, alimentând imaginația, simbolurile, ritualurile personale, credințele intime. Sacrul nu mai apare doar ca înălțare solemnă sau ca promisiune a transcendenței; el se lasă surprins în zonele cele mai firești ale existenței, acolo unde viața pulsează discret. Îl întâlnim în lumina copilăriei, în acea memorie originară care dă formă sensibilității; în maternitate și feminitate, ca spații de protecție și devenire; în lumea domestică, în gesturile care, deși mărunte, capătă densitate simbolică; în natura percepută ca ființă; în fragilitatea corpului, care dezvăluie limitele și vulnerabilitatea omului; în incertitudinea zilei de mâine, care obligă la o reancorare spirituală; și, mai ales, în dialogul interior al poetului cu sine sau cu o instanță divină discretă, uneori redusă la o tăcere complice, alteori întruchipată într-o voce tandră, blând-ironică. Astfel, sacrul nu domină, ci însoțește, devine o prezență difuză, dar esențială, care se strecoară în textura vieții de zi cu zi.
Oxana Gherman demonstrează că poezia românească din Basarabia, fie că este confesivă, ludică, ironică, metafizică, minimalistă sau narativă, păstrează mereu o fâșie de sacru, chiar și în forme desacralizate: în spațiul casei – ca centru al lumii, loc al memoriei și al mântuirii personale; în sat – ca „spațiu alveolar”, nucleu al identității; în corp – ca templu fragil; în iubire – ca unitate a contrariilor; în moarte – ca trecere, ca revelare, ca întoarcere; în copilărie – ca paradis originar; în cuvânt – ca imitație a gestului creator. Aceste direcții fac ca volumul Oxanei Gherman să nu fie doar o analiză literară, ci o adevărată filosofie a sacrului în poezie.
Într-un spațiu cultural traumatizat de istorie, de dezrădăcinări, de suprapuneri identitare, de frontiere fizice și simbolice, volumul devine un exercițiu de recuperare a profunzimii interioare. El arată că Basarabia nu este doar un teritoriu geopolitic, ci un spațiu spiritual, poetic, identitar în care sacrul, sub diferitele sale forme, continuă să pulseze în limbaj, în memorie, în mit, în comunitate. Cartea vine într-un moment în care societatea noastră are nevoie de reconectare cu propriile rădăcini, cu propria memorie simbolică, cu acele forțe care deschid din nou orizontul unui sens comun. Volumul Imaginarul sacrului este o invitație la reîntoarcere spre ceea ce ne leagă de verticalitate și de sens: „Omul are nevoie de sens” (p. 280).În loc de încheiere (una inferențială). Pe măsură ce lectura cărții Oxanei Gherman avansează, devine tot mai clar că analizele nu se limitează la autorii selectați, ci deschid un cadru interpretativ suficient de elastic pentru a integra firesc și alte voci ale poeziei contemporane, care se apropie de tiparele sacrului descrise în volum. În această logică interpretativă, poemele Mariei Șleahtițchi se aliniază sacrului interiorizat și toposurilor (re)sacralizate prin atenția lor pentru fragilitate și memorie; versurile lui Ghenadie Nicu se armonizează cu sacrul disociat și desacralizat, reflectând tensiunile și fracturile lumii moderne; iar poezia Lilianei Armașu se situează firesc alături de sacrul natural și reinventat, prin deschiderea către natură, feminitate, senzorialitate și gesturile mici ale cotidianului. Astfel de corespondențe nu suplinesc un gol, ci confirmă faptul că volumul Oxanei Gherman propune o lectură deschisă, care încurajează extensia, dialogul și reverberația, invitând cititorul să își continue explorarea propriilor moduri de a percepe persistența și reinvenția sacrului în poezia de azi.
