(Partea a doua, continuarea din numărul 26)
Ion Anton: „M‑a invitat ca să‑mi ceară părerea despre un coleg de grupă…”
Cândv‑autelefonatșiv‑auînștiințatcă sunteți așteptat la sediul KGB‑ului în ziua cutare și la ora cutare, ce sentimente ați trăit? Dar după ce ați deschis ușa KGB‑ului și ați intrat, pe cine ați văzut pentru prima dată?
La sediul KGB‑ului nu am fost invitat niciodată. Mai târziu, când eram angajatul săptămânalului „Literatura și Arta”, ce își avea sediul în clădirea Uniunii Scriitorilor, drumul meu spre și de la serviciu trecea pe lângă acea clădire fioroasă, despre care poetul Victor Teleucă, redactorul‑șef, zicea: „E cel mai înalt edificiu din Chișinău: de pe acoperișul lui se vede Siberia”. Precizez pentru cei care nu gustă metafora din prima: clădirea are doar două etaje și un parter!
Unde în altă parte v‑ați mai întâlnit cu kgb‑iștii?
Am pomenit deja de acea secție nr. 1 din blocul Filologiei de la USM. Acolo am mai fost invitat o dată, de același ofițer KGB, I.A. Grigoraș. M‑a invitat să‑mi ceară părerea despre un coleg de grupă: Ionel Căpiță. Acesta, cică, ținea un jurnal în care dădea aprecieri negative multor fenomene sociale „pozitive” din republică, încât trebuia neapărat pedepsit. Evident, eu nu cunoșteam acest lucru, chiar nu știam nimic despre jurnal. Dar, având deja o bună autoritate – căci, la recomandarea regretaților profesori universitari Nicolae Gr. Corlăteanu și Gheorghe V. Dodiță, fusesem totuși primit în partid –, părerea mea conta. Am declarat filozofic: jurnalul este o chestiune intimă. De obicei, este citit doar de stăpân și de vreun „amic” curios și răuvoitor. Oare poate un jurnal să prezinte pericol pentru societate? Cu Ionel Căpiță, din prudență, nu am vorbit pe această temă. Dar l‑am rugat confidențial pe colegul lui de cameră, Grigore Rusu, să‑l avertizeze. Știu că, până la urmă, I. Căpiță s‑a lămurit cu KGB‑ul, fiind lăsat în pace.
Altă dată, același ofițer care patrona Universitatea m‑a găbjit la Casa Presei (eu, student fiind în anul V, aveam frecvență liberă aprobată de același omenos decan C. Dobrovolschi și lucram în calitate de corespondent salariat la ziarul „Viața satului”, în departamentul Agricultură (șeful departamentului – Gheorghe Copoț). Am fost invitat în biroul redactorului‑șef adjunct al săptămânalului „Cultura”, la fel, pentru a mi se cere părerea despre colegul Ion Berlinschi, turnat de cineva (el presupunea că ar fi fost la mijloc chiar vărul său, Vlad Berlinschi, alias poetul Vlad Neagoe, care s‑a mutat demult la București) ca fiind mare naționalist român. Știam că I. Berlinschi într‑adevăr împărtășea pe atunci idei îndrăznețe despre limba noastră, cea română, dar i‑am tăiat entuziasmul kgb‑istului printr‑o singură întrebare: „Nu vă pare o glumă? Berlinschi și… naționalist!” Ofițerul a sesizat imediat că numele de familie nu prea sună românește, dar a venit imediat cu un șir de nume rusești, chipurile, de naționaliști: Cristov, Jucov, Stadnicov… Am încercat altă tactică. Am zis că are dreptate ofițerul Grigoraș: este naționalist Ion Berlinschi! Și am argumentat că, în timpul unui meci de hochei între echipa URSS și cea a României, Ion Berlinschi, de altfel ca și mine și alți câțiva studenți, a fost suporterul hocheiștilor români. Securistul s‑a dat bătut, zicând că acesta nu este un argument palpabil: în sport fiecare are dreptul să fie suporterul oricărei echipe. De atunci, ofițerul I.A. Grigoraș nu m‑a mai consultat niciodată. Ultima oară l‑am văzut lucrând în secția de audiențe a Procuraturii Republicii Moldova. Nu cunosc dacă mai este în viață sa nu. Știu doar că nu a fost un securist înrăit, ci unul „de‑al nostru”, care a sprijinit restabilirea la universitate a regretatului scriitor Vlad Olărescu, după ce fusese exmatriculat din anul IV și trimis să facă serviciul militar doar pentru că refuzase, în timpul unor exerciții de poligon, să îndeplinească ordinul colonelului Kravcenko, cel care îi cerea să scoată insigna naționalistă a lui Eminescu de pe reverul hainei.
Totuși, am mai avut o întâlnire‑fulger, în scuarul din preajma fostului cinematograf „40 de ani ai ULCT”, cu un ofițer. Se numea Liviu și era proaspăt angajat al KGB‑ului URSS. Venit la Chișinău, a încercat să mă convingă să accept angajarea mea în statele de personal ale KGB‑ului moldovenesc. Era luna mai din 1977, anul când am absolvit Universitatea cu diplomă roșie, adică „cu mențiune”. În aprilie însă, cu două‑trei luni înainte de absolvirea facultății, fusesem deja angajat la săptămânalul „Literatura și Arta”, publicație proaspăt organizată, împreună cu „Învățământul public” („Făclia” de azi) în baza celebrei „Cultura”, unde mi‑am exercitat o vară stagiul practic și fusesem apreciat de către poetul Victor Teleucă, transferat de la „Cultura” în funcția de redactor‑șef al „Literaturii și Arta”. Liviu acela, un bărbat foarte simpatic și inteligent, a înțeles că eu îmi doresc să merg pe calea jurnalisticii și a literaturii, deși încercase să mă convingă că aș putea să ajung „om mare”, dacă i‑aș da ascultare.
Ați avut neplăceri din cauza asta?
Da, am simțit mai multe piedici pe parcurs, mai ales, în cariera de scriitor. Astfel, discutat în 1978 și recomandat de către Secția de poezie a Uniunii Scriitorilor pentru a fi editat, primul meu manuscris, cititlul Vamă pentru speranță, a făcut închisoare timp de cinci ani prin sertarele Editurii „Literatura artistică”, văzând lumina tiparului abia în anul 1983, grație redactorului Arcadie Suceveanu, care a apreciat obiectiv manuscrisul, reținut din cauza că, chipurile, lipsea din el poezia patriotică. Apoi, deși aveam deja editate și alte două cărți de versuri pentru copii, primirea mea în Uniunea Scriitorilor s‑a întâmplat abia în anul 1990, când președinte al USM era exegetul literar Mihai Cimpoi.
Au fost încercări de a fi subminat și în activitatea mea de angajat al săptămânalului „Literatura și Arta”. În 1978, la insistența redactorului‑șef Ion Podoleanu, fusesem numit în funcția de secretar general de redacție. Nu zăbavă, redactorul‑șef Victor Teleucă m‑a întrebat franc: „Ce ai cu KGB‑ul?” I‑am spus despre tentativa de a fi angajat în „organe” și refuzul meu. „Bine ai făcut că n‑ai acceptat! a zis V. Teleucă, reluând: Eu am lucrat o mică perioadă ca angajat oficial la Comitetul de securitate și nu‑s bucuros, fiind tratat cu dispreț de unii colegi‑scriitori…” Cu trecerea timpului, securiștii m‑au lăsat în pace, chit că și ei, cei care patronau Uniunea Scriitorilor și „Literatura și Arta”, între timp, au fost eliberați din sistem.
Am aflat că numele unuia dintre kgb‑iști era Dulce, interesant nume pentru un kgb‑ist. Dumneavoastră l‑ați cunoscut? Cum era acesta ca om?
Nu am cunoscut niciun kgb‑ist Dulce. În schimb, l‑am cunoscut pe ofițerul de securitate Nicolae Lupașcu, cel care o perioadă a fost curatorul Uniunii Scriitorilor și al publicațiilor literare care își aveau sediul în clădirea Uniunii: „Literatura și Arta”, „Nistru” și „Kodrî”. Mai rar om de cultură și, pur și simplu, Om de omenie! Acest Lupașcu nu speria redactorii‑șefi, nu‑i amenința și nici persecuta, ci îi prevenea prietenește când apărea vreo amenințare sau primejdie. Adică prefera să preîntâmpine răul decât să‑l pedepsească. Nu știu alții, dar eu am cunoscut în viața mea doar securiști buni! Poate că acest fapt este un dat dumnezeiesc, pentru că și bunicii mei, Nichita Donică și Grigore Anton, în iulie 1949, au avut noroc de un kgb‑ist tânăr și omenos, Sașa Mordoveț, nepotul sau poate chiar fiul ministrului de pe atunci al NKVD‑ului moldovenesc, Iosif Lavrentievici Mordoveț, tânăr ofițer care, acceptând să primească de la bunica și un „cadou” în obiecte de aur, împreună cu comisarul raional Fokin, i‑a salvat de deportarea în Siberia, dar a profitat de ei și de autoritatea lor de gospodari la organizarea colectivizării în satul natal. Vezi, revin iarăși la literatură, la romanul Foka, în care un român rusificat, devenit Fokin din Foca, descendent dintr‑o viță boierească veche, pribegită pe meleaguri ucrainești cu oastea înfrântă de turci a lui Dimitrie Cantemir și Petru cel Mare, conducea la Strășeni, în iulie 1949, operația „Iug”, adică deportarea… românilor basarabeni în Siberii de gheață.
Se vorbea în cercurile dumneavoastră de prieteni că tipul cutare sau cutare ar fi kgb‑ist sau turnător la Securitate?
Sigur că circulau numeroase zvonuri și presupuneri! Într‑un timp, mă păzeam de așa‑zișii „informatori”, încât mă feream până și de cei mai buni prieteni ai mei, observând că și ei parcă s‑ar distanța, prudenți, de mine. Suspiciunea generală trona în acele timpuri totalitare. Azi, Dumitru, nu mai este necesară acea armată de informatori KGB de cândva. Acum fiecare umblă cu informatorul personal în buzunar – telefonul mobil care poate fi ascultat oricând și de oricine.
Ați colaborat cu Securitatea?
Doar în limita acțiunilor descrise mai sus.
Considerați că ar trebui deconspirate dosarele KGB‑ului?
Da, sunt de părerea că dosarele KGB‑ului trebuiau deconspirate încă acum 20‑25 de ani, ca să nu mai dăm cu presupusul că „acesta” sau „celălalt” deputat sau ministru au fost securiști și subminează reformele democratice și mersul nostru către integrarea în Uniunea Europeană. Eu am semnat adresarea Consiliului Uniunii Scriitorilor către Parlamentul Republicii Moldova cu propunerea de a adopta Legea lustrației, care ar înlesni înaintarea mai sigură și mai operativă a țării în plan politic, economic și social. Drept că cineva dintre scriitori, pare‑mi‑se Vladimir Beșleagă, zicea că este mult prea târziu, deoarece cam toate dosarele compromițătoare au fost sustrase și duse în arhivele KGB‑ului din Transnistria. De acolo este ușor să șantajezi și să‑l ții din scurt pe oricine!
